Am urmărit îndeaproape toate campaniile electorale din ’90 încoace, dar în nici una nu mi-a fost dat să aud atâtea promisiuni gogonate câte am auzit deja înaintea celei care stă să înceapă peste mai puţin de o lună. Nu le reiau aici, le ştiţi pentru că presa le-a tot mediatizat, dar nota lor comună, în afară de faptul că toate-s umflate până la limita ridicolului, e că se referă, în principal, la bani. Suntem potopiţi de bani, de la creşteri de salarii, pensii, indemnizaţii pentru copii până la investiţii de zeci de miliarde în infrastructură, în şcoli, poduri, stadioane şi tot ce mai poate teoretic înghiţi această ţară. Iar partea şi mai de plâns până la urmă e că între cei care promit - partide, politicieni - s-a declanşat deja o adevărată competiţie. Una oarbă, disperată, iar cifrele au devenit ameţitoare. Chiar ieri (luni - n.n.) l-am auzit la TV pe unul dintre vicepreşedinţii PSD prezentând partea de finanţare a celor 1.000 de kilometri de autostradă promişi de partid în următorii patru ani şi m-am crucit: peste 50 de miliarde de euro. Ei bine, vorba unui alt politician căruia am să-i dau şi numele pentru că merită, Peter Eckstein Kovaci, dă, Doamne, să nu se ţină partidele noastre de cuvânt cu aceste promisiuni, că e jale! Pentru că, dacă s-ar apuca să cheltuiască banul public pe tot ce spun acum că vor face în caz că ajung la guvernare, în doi-trei ani nu mai rămâne nimic din economia ţării. Ce n-am auzit însă până acum de la politicieni, şi aş vrea să aud, nu ca promisiuni, ci pur şi simplu pentru că mi se pare important, e ce ne ameninţă şi cum vor ei să prevină. Aş vota cu toată determinarea un politician care şi-ar face campanie, nu ademenindu-mă cu creşteri de salarii sau pensii şi nici măcar cu un kilometru de autostradă (asta ar trebui s-o facă şi fără să le-o mai ceară nimeni), ci explicându-mi cum ne va afecta pe noi, românii, actuala criză financiară