La întrebarea lui Mihnea Blidariu, „aţi renunţa la mica dumneavoastră fericire pentru a salva ţara aceasta de la nefericire?“, Doina Ioanid şi Liviu Ornea au răspuns în numărul trecut al revistei, în moduri foarte diferite; să nu fi fost bine pusă întrebarea sau caracterul, în mod necesar subiectiv al răspunsului la o asemenea interogaţie, să fi fost cel care a determinat divergenţa de opinii a celor doi? „De la un timp încoace, oriunde mă uit, văd numai oameni sărmani, încolţiţi, încovoiaţi de propriile griji“. Lumea din jur, aşa cum o vede Doina Ioanid, este o „lume cenuşie, mizeră, în care numai nuanţele şi gradele nefericirii diferă“. Gazetarul percepe cenuşiul şi mizeria, dar poetul care se ascunde undeva adînc în inima acestuia este acela care realizează existenţa nuanţelor şi a gradelor nefericirii (mai există în text o foarte frumoasă propoziţie care o „trădează“ pe poetă, „rozul strident al nepăsării“!). Dar observaţia cu adevărat penetrantă a autoarei este că, atunci cînd sîntem copleşiţi de mizerie, ne închidem în noi şi îi uităm pe cei mai năpăstuiţi decît noi înşine. Subiectul obligaţiei morale de a reacţiona în faţa răului are rădăcini adînci în toate culturile. În aceea iudeo-crestină, el este poate mai frecvent decît în altele, fiindcă însăşi atitudinea, luarea de poziţie faţă de rău, faţă de nedreptate sînt considerate aici valori absolute. Adică valori sancţionate de o putere divină care transcende judecata umană. Înaintea acestui moment, i-am avut pe egiptenii antici, care îl puneau pe Set pe picior de egalitate cu Osiris, apoi pe nordicii care îl lăsau pe frumosul Baldur să piară, victimă a răutăţii lui Loki. Vechii persieni interpretau cele ce se întîmplă în jurul lor în termenii bătăliilor cosmice între Ahura Mazda cel Bun şi samavolnicul Ahriman. Răul şi Binele din lume erau manifestări ale unor forţe care-l depăşeau pe om. Atitudinea m