De la intrarea României în Uniunea Europeană, reprezentanţii noştri au parcurs deja două cicluri de reprezentare în forul legislativ al continentului: unul provizoriu, de mai puţin de un an, în care partidele şi-au trimis aproximativ aleatoriu reprezentanţii la Strasbourg, şi unul „scurt”, determinat de momentul aderării şi de calendarul Uniunii. Se poate spune că, deja, avem o experienţă în domeniu, care să depăşească stadiul pe care-l aveau în minte unii dintre candidaţii noştri, care credeau că merg la Parlamentul European ca să „apere interesele României”. Complet fals: cei care merg acolo merg ca să lucreze pentru mai binele Uniunii în ansamblul său, ca să facă legi bune pentru casa comună în care dorim să trăim în mod egal. Desigur, există un coeficient de lobby pe care-l face orice membru al forului, care nu uită cine l-a trimis acolo, dar nici pe departe nu este acesta rolul principal pe care are a-l juca un parlamentar european. Această confuzie a făcut ca din pleiada de români care au fost şi sunt membri ai P.E. să poată fi număraţi pe degete cei care n-au transformat această calitate într-o sinecură sau care nu s-au aflat pe un soi de „listă neagră” a şefilor lor de partid care au preferat să-i trimită la o distanţă rezonabilă faţă de locul în care n-ar fi făcut altceva decât să încurce lucrurile. Nu suntem, din nefericire, în situaţia de a putea compensa decalajele generate de aderarea noastră târzie printr-o acţiune fermă, consecventă şi organizată a celor pe care i-am trimis, prin votul nostru, acolo. Cel mai adesea, ei au exportat la Strasbourg sau la Bru-xelles neînţelegerile şi animozităţile de acasă, fiind extrem de rare momentele în care au reuşit să exprime o poziţie coerentă şi constructivă. Nu mai vorbesc de faptul că pentru cei care i-au selectat să candideze a contat foarte puţin faptul că cei mai mulţi nu reuşesc să se descurce în limbile uzu