Am observat că, în majoritatea marilor oraşe, la intrare, găseşti indicatoare cu mallul x sau cu supermarketul y. Nu se oboseşte nimeni să pună indicatoare cu muzee, monumente istorice sau obiective turistice. Principala atracţie a celor ce vizitează este – ca şi la ei în oraş – aceea de a cumpăra. Sau, mai precis aceea de a te face că achiziţionezi diverse, în timp ce te plimbi pe coridoarele acestor adevărate instituţii, pe holurile de marmoră ale adevăratelor biserici din România. Iar în loc de miel şi rugăciune laşi drept ofrandă nervii, frustrarea şi un creier spălat cu regularitate. Nu vi se pare ciudat că românii au o slăbiciune pentru aglomeraţie, pentru locuri unde încap cît mai mulţi, pentru biserici, malluri, festivaluri de bere şi, totuşi, sînt bolnavi de lipsă de comunicare şi de nepăsare unii faţă de alţii? Oare de ce se adună românii unii lîngă alţii? Să se bîrfească? Să se observe? Să epateze? Acestui popor îi lipseşte cu desăvîrşire unitatea în faţa propriilor probleme, însă nu se sfieşte să susţină fanatic virtuala onoare naţională pusă la bătaie pe stadioanele lumii. Acest popor merge cu umerii adunaţi, cu capul în pămînt, dar e atît de uşor să-i vinzi iluzia că are aripi. Acest popor e plin de crime şi de furturi comise din disperarea sărăciei, de violuri animalice, de corupţie fină şi tăcută, dar atît de lesne poate fi convins că are chip de înger. Românii urlă în gura mare la concerte şi la meciuri, înjură de mama focului şi, în general, sînt gălăgioşi tot timpul, mai puţin atunci cînd vine vorba să-şi ceară propriile drepturi; în acel moment, mai vezi o mînă de oameni în faţa sediilor instituţiilor. Restul oamenilor se evaporează repede, preocupaţi, brusc, de cumpărături sau de nevoia de a nu ieşi în evidenţă cu nimic. România nu a învăţat, încă, faptul că nu îi mai vînează nimeni opiniile, că delictul de opinie de pe vremea dictaturii a