Mi-am încheiat articolul anterior pe-un ton resemnat-filozofic, rezumabil în felul următor: atunci când nu sunt şanse de-a ţi se împlini o dorinţă, e mai bine să nu ţi se împlinească! Sună cam a la Paulo Coelho (adică de-un kitsch mortal), dar cred că fraza conţine un lucru adevărat. M-am consolat spunându-mi că e preferabil să nu-ţi întâlneşti idolii, pentru c-ai putea fi dezamăgit. Convingerea mi s-a consolidat în anii de frecventare a lumii literare. Indivizi ce transmiteau prin scrisul lor intense, nobile vibraţii, s-au dovedit a fi de-o incredibilă bădărănie ori meschinărie. Pentru a-mi digera mai uşor eşecul, m-am îmbărbătat cu gândul că poate nu există nici o legătură între Cohen, cel din imaginaţia mea, şi omul în carne şi oase. Că, la o adică, e mai bine ca lucrurile să rămână ca înainte: să mă mulţumesc cu muzica şi textele lui.
Şi totuşi, nu mă resemnasem. Ceva-ceva îmi spunea că întâlnirea va avea loc, deşi nu ştiam cum şi când. Vestea a sosit printr-un email, la începutul săptămânii concertului de la Bucureşti. Vorba aceluiaşi Coelho: când îţi doreşti cu adevărat un lucru, întreg universul conspiră în favoarea ta! Un şir de întâmplări - asupra cărora nu insist: mailuri şi telefoane pe ruta Washington - Los Angeles - Londra - Bucureşti - au făcut ca Leonard Cohen să revină asupra deciziei impuse de staff-ul turneului: şi anume, ca în perioada concertelor să evite absolut orice fel de întâlniri.
Şi iată-mă, la patru şi jumătate fix, duminică, 21 septembrie, la intrarea de pe Mărăşti a Stadionului "Arcul de Triumf". Mă înţelesesem la telefon cu managerul turneului, Mike Scoble, un englez de-o politeţe şi căldură exemplare, să mă preia. "Port jeanşi albaştri şi am pe piept un ecuson vizibil de la distanţă." Mă gândesc, la repezeală, ce semn distinctiv aş putea purta eu. Mă decid: "O să am cu mine o carte roşie. Nu a lui Mao, ci ca
