Analiştii noştri sunt prea vehemenţi, prea încruntaţi şi catastrofici Există un moment în viaţa oricărui ziarist când întrebările sunt tot mai rare, iar certitudinile se înmulţesc. Curiozitatea este înlocuită de opinie şi îndoiala de suficienţă. În acel moment (de maturitate profesională?), ziaristul se transformă în analist. Avem zeci de analişti pe metru pătrat de televiziune. Analişti pe toate segmentele vieţii noastre: politică, sport, economie, social, media, militar, monden... Inflaţia de analişti a fost generată şi de dezvoltarea pieţei tv din ultimii ani. Orice emisiune care se respectă trebuie să aibă (musai!) şi un analist, numai aşa îşi asigură credibilitatea. Dar cei mai mulţi analişti-comentatori sunt cei care se pricep la toate. Ei pot vorbi cu uşurinţă despre sistemul sanitar şi criza financiară, despre serviciile secrete şi politica salarială a Guvernului, despre fotbal şi activitatea Institutului Cultural Român.

Rolul unui analist este „să-i lumineze” pe telespectatori. Asta în teorie. În practică, analiştii noştri vorbesc ca să umple timpii emisiunii până la pauza publicitară. Unii sunt „paraleli” cu subiectul şi te miri de ce au fost invitaţi: nu cumva sunt prieteni cu moderatorii (care nu vor ajunge niciodată analişti)? Se vede clar că, în graba cu care sunt chemaţi în studio, nu au timp să-şi pregătească ideile, că vin cu „temele nefăcute”, că au „poliţe de plătit”, că sunt preocupaţi mai degrabă de propria imagine, că se forţează să scoată fraze memorabile (de duh!). Analiştii noştri sunt prea vehemenţi, prea încruntaţi, le place să arate cât de „negri sunt în cerul gurii”, sunt nevorbiţi şi catastrofici. Singura lor calitate pare să fie improvizaţia: îţi fac capul mare, ca un administrator de bloc care îţi explică de ce nu poate curăţa subsolul inundat. Voluptatea analiştilor-comentatori de televiziune este atât de mare încât, dac