In China lui Mao Ze Dong, laptele era marfa rarisima, un moft pentru cosmopoliti. Strainii care calatoreau in China descopereau ca produsele din lapte erau un fel de OZN-uri in cultura culinara a acestei tari. In urma cu 20, 30 de ani, doar cateva baruri pentru cunoscatori ofereau un fel de iaurt servit in pahare de hartie sau de piatra, la mare pret printre straini. Cresterea nivelului de viata, aparitia supermarketurilor, dezvoltarea industriei publicitare i-au facut pe chinezi sa creada ca laptele merita si trebuie consumat. In China, propaganda de partid muta muntii si schimba obiceiuri, chiar si pe cele culinare, asa ca un promo comandat de Partidul Comunist care proslavea virtutile laptelui, lansand teoria "chinezului care se fortifica band lapte", a provocat o explozie a consumului pe care nimeni nu s-ar fi hazardat s-o prezica, acum cateva decenii.
Din mimetism sau din dorinta de emancipare, locuitorii marilor orase au fost primii clienti disciplinati ai rafturilor cu produse lactate din marile centre comerciale. Raioanele supermarketurilor s-au umplut de munti de lapte pasteurizat, praf, sau de iaurturi cu arome de toate felurile, pentru toate gusturile. Daca in 1980, chinezul consuma in medie 1,2 kilograme de lapte pe an, dupa lansarea politicii de reforme a lui Deng Xiaoping consumul a crescut pana la 26,7 kilograme de lapte pe an, potrivit biroului de statistici de la Beijing. In ciuda prevalentei in China a unei intolerante in ceea ce priveste lactoza, invazia publicitara a primilor trei mari producatori de lapte implicati in scandalul melaminei a fost colosala. Efectele au fost pe masura, pentru ca, incepand din anii ’80, cumpararea unei sticle de lapte dintr-un supermarket era un semn de etalare a bogatiei si a rafinamentului, in timp ce laptele de soia si produsele derivate deveneau o marca a modestiei si a conservatorismului.