Fotografierea cu o operă celebră a devenit un accesoriu identitar, un element prin care, odată întors din concediu, cel fotografiat se legitimează în ochii rudelor.
Ori de câte ori văd un turist apropiindu-se de o statuie, am o strângere de inimă. Uneori, temerile mi se risipesc după câteva clipe, fiindcă îmi dau seama că turistul vrea doar să cerceteze mai atent un detaliu. Alteori însă asist la un ritual pe care nu ştiu dacă pofta de monumentalizare a omului îl justifică îndeajuns. Mai degrabă nu. Mai degrabă cred că e vorba de un nou tip de vânătoare şi de un alt soi de trofeu, fie el bust sau statuie ecvestră. Turistul modern - român, dar şi american, chinez, spaniol, rus sau olandez - percepe statuile în faţa cărora se opreşte ca pe nişte echivalente ale coarnelor de cerb sau ale blănurilor de urs care-i împodobesc cabana de la munte. Fotografierea cu o operă celebră a devenit un accesoriu identitar, un element prin care, odată întors din concediu, cel fotografiat se legitimează în ochii rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, vecinilor.
La Praga şi Florenţa, la Londra şi Bruxelles, la Lisabona şi Roma foamea de trofee culturale se manifestă tot mai apăsat. Aflat în preajma unei statui vestite, turistul are reacţia cea mai stupidă: şi-o adjudecă. Un viu sentiment al posesiunii îl străbate de la ciuf la tocuri, făcându-l să privească sculptura despre care a citit în ghid ca pe un bun asumabil. Ca pe un obiect de ornamentică menit să-l înalţe în ochii semenilor. Esenţa operei respective îi scapă, măiestria artistului - aşijderea. Îl preocupă doar imortalizarea alături de piatra dăltuită, ipostaza cuceritorului care a mai biruit o redută. Şi-atunci, fiindcă nu se poate fotografia cu cizma pe grumazul celui cucerit, adoptă postura cea mai apropiată, şi anume un amplasament care sugerează raporturi de o voioasă familiaritate cu statuia.
