Am obosit. Din nou. Am obosit să trec printr-o ţară care nu mai îmi spune nimic, am obosit să mă mai mir de prostie şi ignoranţă, am obosit să obosesc, am obosit să mai scriu despre toate astea. E atît de greu să îţi menţii echilibrul în mijlocul ameţelii generale. E atît de dificil să stai drept într-o lume strîmbă. Cuvinte simple, principii simple, idei generoase şi bune – toate se prăbuşesc sub o reţea complexă şi complicată de minciuni şi gînduri rele şi negre. Trăim în ţara unde nu are rost, unde merge şi aşa, unde unii fac legea, nu o respectă. Nu e bine. Mă repet. Tot ce am scris pînă aici, am mai scris şi altă dată. Mă simt bătrîn şi fără sens, ca o placă stricată. Aşa au ajuns tinerii: îmbătrîniţi înainte de vreme, discuri ruginite care se învîrt în gol, pînă cînd deraiază cu totul înspre alte zări geografice sau, mai grav, psihice. Ce să mai scriu? Despre ce să mai scriu? De ce să mai scriu? Încet-încet, devenim cinici, acceptăm masca gri a cotidianului imbecilizant şi gata! Am scăpat de griji, am scăpat de speranţe, de mirare sau de tristeţi. Singurii care ne vor însoţi de acum înainte în viaţă vor fi nervii – că e ambuteiaj în centru, că n-am găsit loc de parcare, că e scurt concediul, că vecinul calcă prea apăsat pe podea. Vom muri preocupaţi de amănunte insignifiante ale vieţii, ratînd marile întrebări şi principiile care contează. Vom fi îngropaţi pînă în gît în această lume pe care n-am avut curajul nici s-o refuzăm, nici s-o schimbăm. Deasupra noastră, clasele de politicieni, parveniţi şi mari hoţi îşi trăiesc iluzia fericirii. Cu ce? Cu buzunarele pline? Cu un fotoliu sub fund şi o maşină de protocol la scară? Ce jenant. sîntem naţiunea care a dat un şut hotărît spiritului, pentru a-l înlocui cu concretul înjurăturii şi al circului televizat. Hîrtiile cu chipurile unor mari spirite ale neamului deschid uşile unor analfabeţi schizoizi, înseta