Probabil că nicăieri în lumea civilizată nu este mai uşor să fii bogat ca în România. Nu mai contează cum ai strâns averea (ştiţi povestea cu milionarul american care ruga să nu fie întrebat cum a făcut primul milion), deşi în scurta noastră istorie, de doar două decenii, traseul parcurs de fiecare bogătaş poate fi reconstituit cu relativă uşurinţă. Contează doar că ai o avere la care strămoşii tăi n-ar fi visat şi că aceasta joacă un rol important în viaţa ta. Pretutindeni în lume, vechile averi s-au aşezat pe un făgaş de civilizaţie şi normalitate, din rândul oamenilor cu bani desprinzându-se câţiva dintre campionii carităţii. Bogăţia nu mai este acolo un scop în sine, oamenii au învăţat să convieţuiască cu starea asta şi nu toţi devin paranoici. Sunt celebre cazurile de oameni super-bogaţi care duc o viaţă absolut obişnuită. Extravaganţele sunt, cel mai adesea, atributul noilor îmbogăţiţi sau al celor care reuşesc acest lucru prin mijloace nu tocmai ortodoxe.

În România se poate desprinde deja un portret-robot al bogătaşului autohton. Cel mai adesea provine dintr-un mediu defavorizat de principiile şi exigenţele comunismului. Categoria „bişniţarilor”, a celor cu iniţiativă şi cu putere de risc, pe care erau însă nevoiţi să şi le ţină în frâu pentru a nu intra în conflict cu principiile societăţi egalitariste. O dată desprinşi din aceste restricţii, s-au desfăşurat şi au început să acumuleze, într-un proces cel mai adesea fără reguli sau cu reguli ignorate.

Cea mai pertinentă caracteristică a acestui „om nou” este nevoia imperioasă de a-şi etala bunăstarea: cu cât maşina pe care şi-o cumpără este mai mare, mai puternică şi mai scumpă, cu atât aceste calităţi se răsfrâng asupra persoanei sale. Cu cât vila are mai multe camere şi mai multe utilităţi pe care nu ajunge să le folosească, cu atât sentimentul său de intangibilitate creşte. Atunci când nu reuşe