SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
După ce am citit o carte foarte documentată despre incendierea unei biblioteci din Ardeal, în 1953, am crezut din nou într-o întâmplare, pe care am povestit-o de multe ori fără să fiu crezut.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
După ce am citit o carte foarte documentată despre incendierea unei biblioteci din Ardeal, în 1953, am crezut din nou într-o întâmplare, pe care am povestit-o de multe ori fără să fiu crezut.
În 1953, am văzut cu ochii mei cum i se dădea foc, pe un maidan de lângă Grădina Mare din Brăila, bibliotecii orăşeneşti. Povestitul are unele recursuri paradoxale. După nenumărate istorisiri, ajungi să crezi în ceva inventat chiar de tine. Şi, invers, neîncrederea celor din jur te face să te îndoieşti de lucruri pe care le-ai trăit. Am vie în memoria vizuală imaginea rugului de cărţi, dar numai după ce am terminat recent de citit volumul întocmit, cu migala unor restauratori ai istoriei, de doi cercetători orădeni, mintea mea a scos dintr-un depozit de amintiri deteriorate o seamă de detalii ale întâmplării, care altfel s-ar fi irosit definitiv. Copil fiind şi nimerindu-mă acolo, în jurul focului, laolaltă cu mai mulţi gură cască, văd stivele de cărţi groase, legate, cum stau şi-şi aşteaptă rândul la foc şi cum un bărbat răscoleşte cu un băţ lung cărţile aruncate de-a valma pe un pat de jar. Oricât le-ar întoarce şi le-ar muta de colo-coo, cărţile nu vor să ardă. Hârtia ia repede foc, numai foaie cu foaie. Stratul compact are legile lui. Când oamenii le deturnează destinul de la linia lui tradiţională, cărţile dovedesc puteri nebănuite. Întregul apăra pagina. E ca şi cum şi conţinutul s-a înregimentat în războiul paziţional, în care a rezista e mai important decât a ataca.
Îmi amintesc dogoarea ce ne ţinea la distanţă. Focul întreţinut cu cărţi are ceva din incandescenţa violen
