O declaraţie recentă a lui Horace Engdahl, secretarul perpetuu al Academiei Suedeze, a stârnit în Statele Unite - şi nu numai - un val de emoţii şi proteste. Într-o ieşire publică fără precedent, înaltul oficial a afirmat, negru pe alb, că scriitorii americani actuali "nu se ridică la standardele unui Premiu Nobel"! Motivul? Americanii ar fi prea "izolaţi", prea "insulari", prea rupţi de realităţile lumii contemporane. Mai mult, Statele Unite sunt învinuite că traduc prea puţin şi că scriitorii de-acolo "nu participă în marele dialog al literaturilor".
Las deoparte afirmaţia stupefiantă că americanii ar fi, în lumea de azi, epitoma "izolaţionismului" şi a "insularităţii". Nu vorbesc de televiziune şi de internet: e suficient să te uiţi pe geam şi ai să descoperi prezenţa celei mai "invazive" naţiuni din istoria umanităţii. Însă chiar dacă aserţiunea ar fi exactă, o simplă parcurgere a laureaţilor din ultimele decenii te lasă visător: o fi Egiptul lui Naguib Mahfouz, Nigeria lui Wole Soyinka, China lui Gao Xinjian, insula Santa Lucia a lui Derek Wolcott, Africa de Sud a lui Nadine Gordimer şi J. M. Coetzee marile exemple de "dialog al literaturilor"?! N-am citit de multă vreme nerozie mai mare!
Ea nu se explică decât prin anti-americanismul visceral care macină - nu de azi, de ieri - spiritele ideologilor de la Stockholm. Ce dovadă mai bună vreţi decât autorii americani care, mai de voie, mai de nevoie, au fost laureaţi de Academia Suedeză? Să nu uităm că printre primii scriitori americani premiaţi la Stockholm au fost jalnicul Sinclair Lewis şi rizibila Pearl S. Buck, iar alţi câţiva (Eugene O'Neill, John Steinbeck, Toni Morrison) au fost preferaţi pentru felul maniacal în care au ştiut să pună în evidenţă mai ales partea întunecată a vieţii americane. Poziţiile pro-comuniste, ura neîmpăcată faţă de sistemul eminamente competitiv din Statele Unite