Puţinele traduceri în limbi de circulaţie mare a operelor româneşti constituie o piedică obiectivă în calea recunoaşterii literaturii noastre Alfred Nobel, care a inventat detonatorul în stare să controleze explozia nitroglicerinei, n-a găsit, în domeniul literaturii, alt criteriu mai potrivit pentru premiul care îi poartă numele decât „inspiraţia idealistă”. După 107 ani de la cel dintâi, criteriile Academiei Suedeze nu se dovedesc mult mai inspirate.

Se ştie că Premiul Nobel pentru literatură a debutat cu stângul. În 1901, el a fost acordat poetului Sully Prudhomme, preferat lui Tolstoi! Dacă nu era eroarea aşa-zicând primordială a juriului, autorul francez de alegorii poetice ar fi fost astăzi complet uitat. Versurile lui cele mai cunoscute din poezia Le valse brisé – „Il est brisé/ N’y touchez pas!” - nu l-ar fi salvat, cu siguranţă, de la neant. Alţi laureaţi nemerituoşi care i-au succedat, destui la număr, n-au mai avut şansa lui de a fi evocaţi de istoricii premiului. Au intrat definitiv în neant: Derek Walcott, Seamus Heaney, dintre cei recenţi, Frédérik Mistral, Romain Rolland, Pearl S. Buck, dintre cei vechi. În schimb, din familia ignoratului Tolstoi fac parte câteva din marile figuri ale secolului XX: Proust, Henry James, Joyce, Conrad, Kafka, D.H. Lawrence, Broch, Musil, Claudel, Ezra Pound, Céline, Borges, Tournier, Updike, Llosa.

În unele cazuri de refuz, motivaţia a fost politică: Céline şi Pound, din pricina antisemitismului, Borges, pentru o declaraţie favorabilă dictaturii militare din Argentina (sau, în altă versiune, fiindcă a fost surprins într-o fotografie strângând mâna generalului Pinochet), Llosa, ca prea liberal, iar Graham Greene, ca prea credincios. Politice au fost uneori şi motivaţiile inverse, adică în sprijinul decernării: Nadine Gordimer, militantă contra apartheidului mai degrabă decât romancieră valoroas