Într-un interviu recent, Toni Grecu rezuma în şase cuvinte neajunsul umorului politic românesc de azi: „E greu să parodiezi nişte parodii“.
Nimic mai adevărat. Oricât talent comic ai avea în România lui 2008, nu poţi imita ridicolul emanat de tenorii tranziţiei. Politicianul român are o naturaleţe a inepţiei care face inutile caricatura, satira, replica muşcătoare. Iată de ce spectrul redundanţei se lăţeşte peste cariera multor autori de umor politic, blocându-le detenta şi secătuindu-le inspiraţ ia. Într-adevăr, care e scenaristul capabil să întreacă în grotesc replica vangheliană „Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană“? Cum poţi produce râsete mai mari decât cele dezlănţuite de Mircea Geoană cu a dumisale propunere de recompensare cu 25.000 de euro a fiecărui concetăţean repatriat? Şi cum să baţi autoportretele cu frison ontologic din categoria „Io m-am făcut io pă mine“?
Hotărât lucru, umorul politic de la televizor e o afacere complicată. Aluzia şi şopârla, două arme eficiente înainte de 1990, au ruginit în rastel. Nimeni nu mai pare să creadă în acea complicitate dintre actor şi public pe care o instauraseră Caragiu sau Cotescu. Indiferenţ a în faţa nuanţelor a dus la o apetenţă brutală pentru tuşele groase. Scenaristul de umor politic nu mai prelucrează nimic. El se mulţumeşte să imite ceea ce observă şi să-şi împodobească personajele cu nume caraghioase. Ilustrarea perfectă a acestei tendinţe e serialul „Baronii“ de la Naţional TV, intrat în al doilea sezon de difuzare.
Grupul Vouă, frate vitreg cu Divertis prin anii 1980, asigură afişul unei producţii care e exact prizoniera situaţiei de care vorbeam. Peisajul politic arată atât de caraghios, încât „Baronii“ înseamnă doar un efort de consemnare. Nu căutaţi broderii scenaristice sau abordă ri inedite. Nu le veţi găsi. „Baronii“ aduc pe ecran un snop de actori care amint
