Negustorii de iluzii se simt bine şi muncesc cu sârg în forfota tranziţiei. Comerţul cu himere e rentabil, fiindcă mulţi oameni nu şi-au îngrădit candoarea şi continuă să creadă în puterea cuvântului.

Când însă cuvântul intră pe mâna şi iese din gura cui nu trebuie, apar problemele. Decalajul dintre esenţă şi aparenţă confirmă, de fapt, două vechi metehne româneşti: fuga de realitate şi deprinderea de-a înveli mărfuri proaste în ambalaje bune. În spatele alibiului rostit cu zâmbete largi - „reclama e sufletul comerţului“ - se petrec măsluiri, înşelăciuni şi confuzii în care omul obişnuit pierde. Ceea ce înainte de 1990 era artificiu de propagandă a devenit acum strategie de marketing sau de imagine. Pe vremuri, o aberaţie de genul etichetei „Lămâiţa. Suc concentrat de portocale“ putea fi suspectată, cu puţină imaginaţie, de umor subversiv, câtă vreme citricele lipseau cu desăvârşire din raiul comunist. Astăzi, în spatele fiecărei declaraţii măgulitoare pentru client aproape că eşti obligat să suspectezi intenţii impure.

Există mai multe niveluri ale acestei munci de influenţare a publicului / clientului. Unul dintre ele, exemplificat printr-un slogan TV, creează o anume derută şi te face să nu mai ştii dacă emiţătorul lui a pierdut măsura lucrurilor sau practică autoironia. „Fotbal ca noi n-are nimeni“ sună sloganul respectiv, care de multe ori însoţeşte prezentarea unor meciuri de tip Concordia Chiajna - Prefab Modelu sau Minerul Lupeni - Arieşul Turda. În acest caz, ambalajul poleit se plasează într-un contrast frapant cu marfa de calitatea a treia, chiar dacă publicul ştie că sloganul amintit se referă, de fapt, la meciurile din Liga Campionilor pe care le transmite postul în cauză. E, probabil, singura situaţie în care cel care lansează mesajul riscă să devină victima propriului umor involuntar.

Lucrurile devin serioase când a