Niciodata nu am considerat sinceritatea drept o virtute remarcabila. Mi s-a parut a fi, de fapt, un semn al lipsei de imaginatie si al unei memorii inselatoare. A minti nu inseamna intotdeauna a trada adevarul, ci a-i da o alta fata, o alta masca si, de cele mai multe ori, a-l face suportabil. Oricine poate sa inregistreze faptele intocmai asa cum s-au petrecut; poet este acela care le interpreteaza creator. Iar adesea avem nevoie si de artisti ai vietii cotidiene, mai ales intr-o lume sufocata de adevaruri dure, spuse raspicat.

Cu totul altfel stau lucrurile, insa, in spectacolul Teatrului Metropolis cu Jocul de-a adevarul, in regia Liei Bugnar si a Dorinei Chiriac, dupa un text de Lia Bugnar - un spectacol simplu, curat, incarcat de o lumina speciala si de un farmec aparte. El vorbeste, in imagini dramatice construite cu deplina coerenta interioara, despre cat de incomode sunt minciunile si despre cat de usor ne lasam amagiti de noi insine, crezand ca a evita un adevar inseamna a-l uita. Tradarea si protectia sunt fetele aceleiasi monede versatile: minciuna. Povestea este cea a doi tineri frumosi, Bebe (Marius Manole) si Sana (Dorina Chiriac), tristi si obositi de propriile adevaruri apasatoare, care se intalnesc intamplator (daca ceva e intr-adevar intamplator in univers) in camera speciala a unui parc de distractii. Senzatiile tari se nasc aici din vartejuri de cuvinte, din sarituri in gol cu corzile sufletesti slabite, din ping-pong-ul emotiilor, din labirintul fricilor ascunse si din loviturile in plex ale adevarurilor. Banalul devine sport extrem, asumarea trecutului - catalizator al adrenalinei. Astfel, ei parcurg, de la coborarea pe tubul care gadila, pe unde venisera ca doi straini, pana la sfera in care isi marturisesc in rime nou-aflata iubire, drumul spre intimitatea absolvita de minciuna. Vocea din off a "doctorului nebun" (George Ivasc