Recunosc: m-a pălit invidia, m-au scuturat frigurile, m-am dat, invidios, cu capul de pereţi citind această întrebare în fruntea unui chestionar al colegilor de la "Dilemateca". Cum de nu mi-am pus-o eu însumi mai repede, când părea atât de la îndemână, atât de "în rimă" cu autointerviurile pe care mi le iau de vreo jumătate de an?! Ce uşor, ce rapid, ce simplu ar fi fost să răspund! Am s-o fac acum, după ce voi descrie împrejurările în care am văzut un asemenea tablou şi senzaţiile pe care le-am trăit.
Urma să ajung la Washington, iar Vladimir Tismăneanu mi-a transmis, plin de entuziasm, că a obţinut bilete la prima expoziţie din lume unde se întâlneau majoritatea tablourilor lui Johannes Vermeer. "Am stat vreo două ore la coadă, cea mai lungă şi neliniştită coadă de când sunt în America!", mi-a spus Vladimir, mândru că reuşise aproape imposibilul. }in minte foarte bine drumul (veneam de la Chicago), ţin minte cum era vremea - o iarnă splendidă, un decembrie ireal, aproape văratic, dar care avea să se transforme, câteva zile mai târziu, în cea mai grea iarnă prin care trecuse capitala americană în ultima sută de ani. ţin minte şi nerăbdarea cu care mă pregătisem pentru expoziţie, petrecând ore întregi la "Borders" şi "Barnes and Noble", în sectorul de albume şi monografii.
Citisem în presă despre acest eveniment extraordinar, dar şi despre scandalurile legate de organizarea expoziţiei: autorităţile americane au tăiat, la un moment dat, fondurile, astfel încât tablourile n-au mai putut fi văzute de toţi americanii care intenţionau s-o facă. Cele douăzeci şi trei de picturi (din totalul de treizeci şi şase - sau poate doar treizeci şi patru! - care au supravieţuit veacurilor) fuseseră curăţate, dobândind o strălucire şi o transparenţă pe care, spun specialiştii, au avut-o doar în momentul creaţiei. Oricum, în cele trei luni cât capodoperele lui V
