"Sunt antrenorul echipei naţionale", a răbufnit Victor Piţurcă după ce a fost „săltat“ de procurorii DNA de pe aeroport.

Oare n-ar fi fost mai bine să aibă această reacţie în momentul în care Gigi Becali i-a spus să semneze un act de care „n-avea habar“? În baza cărui fel de prietenie se face un asemenea gest? Şi, în plus, de ce îi trebuie unui selecţioner prieteni ca Gigi Becali, care după izbucnirea „scandalului Valiza“ spune aparent distrat: „Cu banii ăia îmi cumpăram bomboane“? Abia la două săptămâni după aceea, patronul Stelei a înaintat versiunea conform căreia banii găsiţi la Teia Sponte erau destinaţi unei tranzacţii imobiliare.

Nu trebuie să ai cine ştie ce calităţi de detectiv ca să-ţi dai seama că e ceva în neregulă în toată povestea asta. L-aş considera nebun pe un individ care mi-ar spune că vrea să-şi cumpere un kebab cu 100 de monezi de o mie de lei vechi. La ce i-a trebuit lui Piţurcă toată povestea asta? Întrebarea asta nu şi-o pun cei care se oripilează în breaking-news-uri de tratamentul aplicat selecţionerului.

Singurul aspect îngrijorător din toată povestea acestei săptămâni este faptul că, pentru a nu ştiu câta oară, ne-am dat seama că la cârma naţionalei de fotbal stă un om care nu şi-a depăşit statutul de „băieţaş„, de om care împarte lumea în prieteni şi duşmani, de barbugiu care-şi aduce maşini din Germania prin intermediari. Chestiuni pe care presa internaţională le-a omis, dar pe care noi le cunoaştem foarte bine. Piţurcă nu e chiar cel mai potrivit om care să vorbească de libertate, justiţie, imaginea României în lume. El nu şi-a clarificat încă problemele cu cele două pachete negre de ţigări pe care le purta prin buzunare de fiecare dată când intra într-un cazinou, acum câţiva ani.

PS: La fotbal, când pierde un meci, Piţurcă spune: „Uite că nu suntem noi chiar Brazilia!“. Ei bine, domnu