Ioana Nicolaie, O pasăre pe sîrmă, Editura Polirom, 2008.

Debutul în proză al Ioanei Nicolaie nu e tocmai o surpriză. În volumul de poezie Nordul (2002) destule poeme aspirau la forme prozastice, iar Cerul din burtă (2005), emoţionanta carte despre experienţa maternităţii, era subintitulată "roman". Apoi, după Cenotaf (2006), volum care unea într-o singură structură Nordul şi Credinţa (2003), era de anticipat căutarea unor teme noi şi, mai ales, a unei alte scriituri; nu neapărat o ruptură, mai degrabă o modalitate de exprimare cu o respiraţie mai largă.

Romanul începe cu sosirea Sabinei în gară. A lăsat în urmă, undeva în nordul ţării, o familie numeroasă şi săracă pentru a urma Filologia în Bucureşti. Plecarea de-acasă deopotrivă eliberează şi îngrijorează. Nu mai e o povară şi nu mai stînjeneşte pe nimeni, e liberă să-şi facă un destin, dar a nimerit într-un oraş unde nu cunoaşte pe nimeni, iar banii, obţinuţi de la ghişeul pentru protecţie socială, trebuie drămuiţi. Sabina este, pînă la un punct, orice student plecat să înveţe şi să-şi facă o viaţă departe de casă, numai că nu are sprijinul familiei şi sînt anii `90. Au trecut doar trei ani de la Revoluţie, Bucureştiul e, mai mult ca oricînd, un oraş pestriţ, mizerabil, periculos. Inflaţia creşte constant, au loc disponibilizări, oameni disperaţi şi naivi îşi pun banii la Caritas, printre blocuri apar chioşcurile şi magazinele second-hand, străzile sînt nesigure, iar străinii, dubioşi. Decorul oraşului este interiorizat, iar ritmul lui influenţează viaţa Sabinei a cărei poveste este, de fapt, odiseea studentei nevoite să-şi găsească o gazdă, căci "bobocii" nu au dreptul la cămin, să-şi caute apoi un job, dar să şi înveţe pentru a-şi păstra bursa şi, cel mai important, să reziste tentaţiilor, să stea departe de necazuri şi de complicaţii. Are norocul unei gazde de treabă, îşi face cîteva prietene d