Nici nu mi-am dat seama că au trecut deja 15 ani de la ultima vizită a unui preşedinte român în Siria.

Iliescu l-a vizitat pe tatăl actualului preşedinte, Hafez El Assad, în 1993, în cadrul unui turneu care a mai cuprins Emiratele Arabe Unite şi Libanul. Atunci, încă, Siria avea ceva dintr-o ţară aflată sub stare de asediu. Îmi amitesc amănuntul picant că de la hotel până la noul palat prezidenţial - neterminat, dar deschis în mod excepţional pentru această vizită, deşi nu dispunea încă de toalete! - microbuzul ziariştilor a fost percheziţionat cu minuţie de vreo şapte ori. Sau că la dineul oferit de gazde, pe sub tunicile albe ale ospătarilor se ghiceau tocurile pistoalelor. Assad-tatăl n-a supravieţuit prea mult acestei vizite. Fusese considerat unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Ceauşescu şi primirea făcută succesorului arată că nutrea speranţa că relaţiile strânse din acea perioadă ar mai putea fi continuate, mai ales că o bună parte din economia siriană era legată de lucrări şi de echipamente româneşti. Marele combinat petrochimic de la Banyas fusese construit de români şi era încă în garanţie. Pentru Assad era destul de greu de înţeles de ce Iliescu nu mai poate ce putea Ceauşescu şi de ce, o dată stabilite nişte înţelegeri la nivel înalt, punerea lor în practică era tărăgănată sau abandonată. Miza economică era importantă pentru regimul Assad care menţinea ţara încă într-un soi de stare de asediu, aproape 70% din buget mergând spre apărare şi securitate. Pentru noi, veniţi dintr-o proaspătă democraţie, restricţiile şi atmosfera din Damasc aminteau izbitor cu cea din care ieşisem în 1989.

Vreo 7 - 8 ani mai târziu, când am vizitat în calitate privată Siria, decorul era substanţial schimbat. Preluând puterea, Bashar El Assad începuse să mai cureţe din vechea gardă, înconjurându-se de oameni cu viziuni mai moderne. Siria începuse, timid, dar conse