Anotimpurile bat cadenţă grea pe grumazul bietului român. Toamna asta, parcă mai despuiată ca niciodată, pustieşte hain şi pretutindeni. Nu sunt iertate nici cele mai nesimţite refugii ale sărăciei.

Starea de lehamite devine atotcuprinzătoare. Până şi murăturile sunt bântuite de tristeţi nebănuite. Parcă nu le mai prinde bine conservarea şi astfel riscă să fie uşor confundate cu exemplarele din afara borcanelor. Fericiţi sunt doar cei care putrezesc fără să-i doară, cei salvaţi de o seducătoare inconştienţă. Îi vezi, îi auzi şi îi ierţi pentru că larvarii sunt inofensivi. Altora ai vrea să le rupi gâtul. Ameninţarea scrâşnită îi vizează pe cei care realizează profit din traiul amărâţilor în necaz. Pe călăii idealurilor noastre nu-i mai poţi atinge însă, pentru că între timp ei au devenit instituţii ale puterii. Graniţa imunităţilor de tot felul cu care s-au blindat cioflingarii veroşi ai tranziţiei nu mai poate fi traversată decât de înjurătura pătimaşă, sinceră, slobozită din adâncul sufletului. Dar înjurătura, oricât ar fi ea de adâncă-n sens, răcoreşte doar sufletul. Nu cârpeşte şi izmana ruptă-n fund a românului. O folosim totuşi pentru că, dacă rămânem şi nevorbiţi, parcă ne-ar fi şi mai greu în toamna asta mai despuiată ca niciodată. Secunda de luciditate are dimensiunea unui coşmar. Devine evident faptul că izolarea culturală nu ne scuteşte de efectele unei crize profunde şi mondiale. Refuzăm însă cu încăpăţânare bovină să reacţionăm la avertismente. Punem distanţa ignoranţei între frământările mapamondului şi preocupările noastre domestice.

Puternicii lumii şi-au dat mâna peste graniţa oricăror adversităţi în interesul comun şi suveran al ieşirii la liman. În replică, puternicii noştri conjuncturali nu fac altceva decât să escamoteze realitatea alarmantă prin minciună neruşinată.

Campaniile electorale au fost întot