Ei bine, vocaţia diagonală de acum e sora policalificării de atunci.

Îmi amintesc scena ca ieri, deşi au trecut ani buni. La Pro TV, un Cristian Tudor Popescu sobru, cu ochi sfredelitori şi cu aerul unui iacobin fascinat de ghilotină, l-a întrebat pe un Andrei Pleşu care-l privea amuzat pe deasupra ochelarilor: „Cum se împacă formaţia dumneavoastră de filosof cu funcţia de şef al Externelor?“. Maestru al bobârnacelor de catifea, Andrei Pleşu a replicat bonom: „Ce vreţi, domnu’ Popescu, asta e vocaţia diagonală a românului. Uitaţi, eu cunosc ingineri care conduc ziare“. L-am văzut pe C.T. Popescu râzând cum nu o face des la televizor şi am mai memorat o formulă marca Pleşu: „vocaţia diagonală“. Fără să ştiu că vorbele astea două vor ajunge să descrie atât de bine - şi să acopere atât de des - veleitarismul, impostura şi cheful de glumă proastă din România tranziţiei.

Înainte de 1990, unul dintre cuvintele impuse de comunişti a fost „policalificare“. El îl convingea cu forţa pe român că se pricepea la multe şi că, în felul acesta, putea să se apropie de idealul de mucava al perioadei predecembriste: „omul nou“. Adică faianţarul care bate la maşină, croitorul care dă lecţii de pilotaj, arhitectul care predă fitotehnie. Policalificarea trebuia să asigure detenta omului modelat de comunişti, dar n-a izbutit decât să înalţe superficialitatea la rang de politică. Jolly-jokerii timpurilor roşii erau nişte falsuri patentate. Nu puteai atinge simultan excelenţa în fizică atomică, tâmplărie şi murături. Omul nou ascundea o meteahnă veche: tentaţia de-a te erija în specialist fără teamă de ridicol.

Ei bine, vocaţia diagonală de acum e sora policalificării de atunci. Muncitorii în construcţii devin cântăreţi de operă, crainicele de ştiri deschid expoziţii de pictură, politicienii cântă muzică uşoară, fotbaliştii joacă în filme. În plus, o mulţ