Nimeni nu-i citează pe oamenii politici pentru nişte spuse care or să rămână în istorie. Zicerile deştepte trec neobservate, fiindcă nu-s atât de deştepte, încât să fie pomenite de toată ţara vreme îndelungată. În schimb, neroziile, cugetările jenante, greşelile din vorbire se reţin. Primarul Vanghelie e celebru pentru o nepotrivire gramaticală chiar şi în lumea celor care nu ştiu gramatică. Normal ar fi ca, după o tâmpenie mare, recunoscută ca atare şi de ai lui, omul politic să se dea la fund. Pe cei mai mulţi însă, inepţiile pe care le rostesc, greşelile pe care le săvârşesc îi înalţă în ochii electoratului. Omul de rând judecă aşa: dacă nici după o asemenea nerozie omul ăsta nu-i dat afară din Guvern – sau din politică, sau dintr-un rost public important –, înseamnă că e tare, că-i are la mână, că n-au ce să-i facă!

Când legea nu funcţionează, omul de rând se simte îndreptăţit să vadă în orice ilegalitate tolerată, nepedepsită, o susţinere secretă, un motiv din umbră, o pricină naţională pe care n-o s-o ştie niciodată. În afacerea puturoasă rău cu maşinile Poliţiei, denunţată de preşedinte şi confirmată, în scurt timp, prin demiterea şefului Poliţiei, premierul Tăriceanu s-a grăbit să îşi apere ministrul. A făcut-o prosteşte, cu argumente jenante de campanie. Cum c-ar fi unul dintre obişnuitele atacuri murdare şi fără obiect ale Cotrocenilor. La câteva zile însă, a semnat destituirea şefului Poliţiei, fără să se explice, cum ar fi fost civilizat, şi fără să-şi ceară scuze pentru pripeală, cum ar fi fost demn. Am auzit mai multe comentarii, în popor, în Parcul Obor, unde alegătorii îşi fac zilnic un Parlament al lor. În loc să vadă în repezeala pur politicianistă a premierului, cum ar fi fost firesc, o cauză meschină, oamenii au mers cu presupusul sus de tot, la americani şi la ruşi. Oamenilor de toată mâna le vine greu să accepte, la şeful Guvernului,