Nici lumea skaterilor in sine - mai mult, totusi, decat un simplu cadru al evenimentelor -, nici incidentul care reseteaza de la un anumit moment traseul sufletesc al eroului nu reprezinta miezul spiritual al celui mai recent film al lui Gus Van Sant. In fapt, Paranoid Park este un poem cu accente onirice, o contemplare tandra a emotiilor confuze, apasate si obsesive care incearca si incarca sufletul adolescentin. Un regizor precum Van Sant, care a avut intotdeauna o propensiune pentru aceasta varsta decisiva a evolutiei (de care s-a ocupat in special in Gerry, Elephant si Last Days, dar si in To Die For - macar colateral), are toata rabdarea necesara pentru a urmari contorsionarile sufletesti ale eroului sau si tot talentul imens de-a le structura superb intr-un recipient liric de o frumusete rara. Mai mult decat incidentul care confera accente dostoievskiene povestii conteaza amestecul ametitor de vis, insingurare, deruta, interioritate, cautare a raspunsurilor, mila, frica, soc al initierii, autocontrol, tristete, dar si un soi de nepasare inghetata pe care le incearca adolescentul Alex. Gus Van Sant infasoara si desfasoara - tacticos si genial - toate aceste stari intr-o cadenta speciala, perfect sincronizata cu o coloana sonora remarcabila, rarisima, care scalda generos povestea (fragmentul La Chambre Blanche din Simfonia a 9-a de Beethoven, neuitatele compozitii ale lui Nino Rota din Amarcord si Giulietta degli Spiriti, alternand cu tulburatoare balade pop). Ravasitoarea imagine creata de un artist precum Christopher Doyle (operatorul lui Wong Kar Wai la In the Mood for Love, 2046, Happy Together, Fallen Angels si Ashes of Time, al lui Pen-Ek Ratanaruang la Last Life in the Universe si al lui Van Sant la Psycho) si de Rain Kathy Li confera filmului o frumusete emotionanta, rar intalnita in ultima vreme pe ecrane. Cat despre partea adolescentina a distribut