Luni, 27 octombrie, Ediţia de Colecţie a Jurnalului Naţional îi este dedicată Marinei Voica. Ediţia de Colecţie este însoţită de un CD ce poartă remarcabila amprentă a interpretei. În anii ’50, o şarmantă rusoaică înnebunea Bucureştiul în care tocmai sosise, de la Moscova: “Cu o rochie scurtă şi cu pantofi pe piciorul gol, am ţâşnit direct în mijlocul mulţimii, pe Calea Victoriei”. Era Marina Nikolskaia. Pardon, tocmai proaspăt căsătorită doamnă Voica. Marina Voica.
Din paginile Ediţiei de Colecţie veţi afla povestea unei vieţi ce ar putea fi oricând ecranizată cu succes. Conform principiului “Şi afară plouă, plouă/Şi-i trecut de ora nouă/Noi vorbim cu mare artă/Despre una, despre alta...”, în căsuţa de la Breaza unde locuieşte în prezent artista a început descojirea cehoviană a sufletului acestei femei. Deoarece sufletul ei striga demult, în cânt şi necânt, ca un descânt – “Nu mă uita, nu mă uita, nu mă uita”!
POVESTEA
Nu şi-a mai vizitat locul natal, Ivanovo (Rusia), de când i-a murit tatăl, în 1988. “Mama îmi spunea că la numai zece luni săltam şi gânguream de plăcere atunci când auzeam vreo melodie la radio. În Ivanovo am auzit pentru prima oară cuvântul război. În copilăria mea, era o foamete rea şi un frig de îngheţa cerneala în călimară. Mama dona sânge pentru front, deoarece donatorii primeau în schimb mâncare”, îşi aminteşte Marina.
La vârsta de 17 ani se înscria la Facultatea de Finanţe din Moscova: “Cursurile erau grele, iar o dată cu venirea în imensul oraş aveam un chip mereu trist. Îmi lipsea pianul. Şi, într-o zi, am găsit un pian la facultate şi am început să cânt la el multe melodii la modă”. Ce a urmat? A ajuns să cânte alături de orchestra facultăţii, fiind apreciată pentru că şi cânta, şi dansa. Şi iat-o pregătită pentru participarea la un concert... în cinstea aniversării Marii Revoluţii din Octombrie! “Din zece met