La cincizeci (şi trei) de ani de la publicare, Lolita, celebrul roman al lui Vladimir Nabokov, continuă să stârnească valuri în lumea academică. În acest răstimp, cartea s-a vândut în cincizeci de milioane de exemplare, a fost ecranizată de două ori (în 1962 de Stanley Kubrick, în 1977 de Adrian Lyne), dramatizată în mai multe rânduri, transformată în musical (în 1971), ba chiar şi în operă - în 1997, de către Rodion Şcedrin. I s-au dedicat mii de studii, zeci de cărţi şi ediţii savant întocmite. Eu însumi am în bibliotecă trei sau sau patru exemplare, între care una, o "ediţie adnotată", e un veritabil exemplu de acribie filologică. Istoria acestui exemplar ar merita scrisă cândva, măcar pentru dedicaţia de pe pagina de gardă şi pentru straniile legături pe care (nu) le-am avut cu minunata fiinţă care mi-a trimis-o dintr-o exotică insulă pierdută în Atlantic.

În clasamentul celor mai bune romane scrise în limba engleză în secolul al XX-lea, stabilit de The Modern Library, Lolita figurează pe locul al patrulea (după Ulise, de James Joyce, Marele Gatsby, de F. S. Fitzgerald şi Portretul artistului la tinereţe, de James Joyce), dar înaintea unor capodopere precum Zgomotul şi furia, de William Faulkner, Sub vulcan, de Malcolm Lowry ori trilogia USA, de John Dos Passos. Clasamentele de acest fel nu trebuie, desigur, absolutizate, dar nici ignorate: Lolita figurează şi pe locul 34 la categoria celor mai citite cărţi ale aceleiaşi perioade. E relevant că recenta reeditare în limba română a cărţii, la Polirom, în seria de autor Vladimir Nabokov, s-a bucurat de mult succes, aflându-se constant între cele mai vândute cărţi ale editurii.)

Nu vom înţelege nimic din fenomenul Lolita dacă rămânem la etichete. Surprinzător e că, adeseori, chiar în mediile studenţeşti (altminteri, mult mai dezinhibate decât restul societăţii) romanul e taxat drept pură por