Mihai Dumbravă, student, 22 de ani, viitor paleontolog. Pentru prieteni: “Oase”. Iar asta nu i se trage de la un fizic pricăjit. Ci de la faptul că, dacă îi pui pe masă nişte ciolane străvechi, înecate în rocă, nu se dă dus de lângă ele până nu le scoate la lumină.
De ce paleontologia? “De ce nu? De fapt e simplu: nu concep să fac altceva în viaţă. Iar pentru asta trebuie să-i mulţumesc mai întâi mamei mele. Eram încă un pici când a început să mă ducă prin muzee. Venea cu mine special, chiar şi aici în Bucureşti. După ce am mai crescut, am început să caut tot felul de cioburi vechi, acasă, la Constanţa. Ştii cum e acolo: găseşti câte unul la orice pas. Îi disperasem pe ăia de la muzeu: eram mereu pe capul lor să le arăt ce am descoperit.”
ŞTIINŢA. Păi în acel caz era vorba despre arheologie. “Da, bineînţeles. Dar ceva mai târziu, maică-mea m-a adus la Muzeul Naţional de Geologie, de aici, din Bucureşti. Atunci am văzut pentru prima dată nişte fosile. M-au fascinat, începusem să le visez noaptea. Eram puşti când am decis că de asta o să mă ocup toată viaţa. Şi aşa a rămas. Aşa că… iată-mă aici la Universitate.” Şi cum e? Aşa cum ai crezut în copilărie? “Ei, ce vede mintea unui copil… Dar este ok! În acest moment, la Bucureşti este crema paleontologiei româneşti. Iar profesorii sunt elita domeniului. Nu pot să mă plâng de noroc. Am fost în Haţeg, pe urmele dinozaurilor. Am fost prin alte locuri formidabile. Aici sunt laboratoarele, aici este informaţia. Anul viitor termin.” Şi ce are asta în comun cu pictura? “Păi are. Pe teren, şi apoi după…, în laborator, orice paleontolog trebuie să-şi deseneze, cât mai precis, specimenele găsite. Dar dincolo de această precizie intervine o anumită libertate pe care ţi-o asumi când te apuci să desenezi mai mult decât imaginea brută a fosilei.” De unde începe şi unde se termină libertatea asta? “Ştii care este farm