Nici măcar o săptămână nu ne mai desparte calendaristic de începerea oficială a campaniei electorale pentru alegerile generale. Cea subterană – cunoscută de toată lumea, dar nerecunoscută oficial nici măcar de unul dintre toţi ipocriţii care populează audiovizualul românesc – musteşte mâlos de luni buni pe toate posturile de radio şi, mai ales, de televiziune.
În mod normal, dat fiind că (dacă nu face neatârnata Justiţie vreo şmecherie în ultima clipă) se va vota uninominal, campania propriu-zisă ar trebui să se desfăşoare altfel decât de la Revoluţie încoace. Pentru că, dincolo de propovăduirea liniilor politice generale ale partidelor pe care le reprezintă, candidaţii trebuie să-şi convingă prezumtivii alegători, în colegiile electorale care le-au picat la zar, că ei sunt cei care le pot reprezenta interesele imediate cel mai bine. Pe persoană fizică, după cum înţelept a grăit un cunoscut filosof al vremurilor noastre, pre numele său mirenesc Marian Vanghelie…
Mă număr şi eu – conjunctural, aş spune, iertată fie-mi subita modestie, trăsătură care în general nu mă caracterizează – printre mulţii organizatori de şezători cu politicieni prin studiourile tv. Deci mi se pare îndreptăţit să mă pronunţ, înainte de gongul oficial al galei, ca într-o ediţie specială dedicată marelui meci de full contact, pe tema calităţii antrenamentelor de până acum. Şi o voi face în termeni care, am convingerea, vor provoca strâmbături din nas şi apeluri telefonice supărate. Majoritatea celor dornici de a accede-n viitorul Parlament e formată din cetăţeni profund inadecvaţi momentului şi contextului. Oamenii se comportă de parcă ar candida, ca şi până acum, la pachet, pe liste de partid. Şi se simt datori, dacă tot îi vede ţara pe sticlă, să se facă utili cauzei. Doar că o fac aşa cum se pricep şi ei, comentând aproape doct involuţia ireversibilă a planetei
