O naţiune nu există numai prin conştiinţa unui trecut comun, ci şi prin viziunea împărtăşită asupra viitorului. Miturile fondatoare au funcţia de a inspira definirea ţintelor naţionale. Acestea sunt legitimate de origini şi sunt posibile întrucât sunt coerente cu originile.

Atunci când singura sursă a coeziunii naţionale este trecutul, adică atunci când o comunitate umană se identifică doar prin experienţele consumate fără a avea proiecte de viitor, naţiunea intră în comă istorică. O naţiune eminamente nostalgică cade în logica unei melancolii care o duce la stagnare şi de aici la depresie şi dispariţie. După ce şi-au construit miturile fondatoare care le-au permis să îşi asume identitatea latinităţii orientale, românii şi-au identificat ca bază geografică a securităţii spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, constatând că numai unirea politică în spaţiul respectiv le poate oferi puterea necesară spre a-şi îndeplini aspiraţiile la libertate, prosperitate şi demnitate, au adoptat proiectul unirii în România Mare. Ieşind învinsă şi micşorată din ultimul război mondial, naţiunea română şi-a propus recâştigarea independenţei. În măsura în care regimul comunist a promovat acest proiect, el a fost popular. Când din cauza erorilor ideologice independenţa României a ajuns nominală, acel regim a căzut de îndată ce încheierea Războiului Rece a oferit contextul favorabil. Marile proiecte naţionale care au urmat au vizat intrarea în NATO şi integrarea în UE; adică obţinerea securităţii printr-o alianţă politico-militară cu democraţiile euro-atlantice, precum şi prin dezvoltarea economică realizată pe calea punerii şi gestionării în comun cu democraţiile vest şi central-europene a unei părţi a resurselor româneşti. Evoluţia lumii – confirmată şi accelerată prin recenta criză geo-politică din spaţiul ex-sovietic şi de criza financiară cu origini americane – a dovedit că o