Fac parte dintr-o categorie de oameni pentru care, într-un fel, filmul bate viaţa. Sînt un spectator înnăscut (de fapt, cred că acesta e unul dintre puţinele lucrurile pe care ştiu să le fac bine), pentru că am o nevoie organică de poveste. Mi-e mult mai uşor să supravieţuiesc avînd la îndemînă această variantă de existenţă paralelă, mult mai permisivă, în care plicticoasele limite omeneşti pot fi, în sfîrşit, depăşite. Filmele pe care le privesc nu au, neapărat, legătură cu mersul accelerat al timpurilor în care trăim: aparţin unor perioade diferite ale istoriei cinematografiei. Le aleg potrivit unor criterii estetico-afective: filmele bune care m-au făcut să simt sau să gîndesc diferit, mai intens... Din ce în ce mai accesibile acum, aici sau în străinătate, pe DVD... Două filme ilustrează cel mai bine ideologia afectiv-evazionistă despre care vorbeam: Bonnie şi Clyde, cu Faye Dunaway şi Warren Beatty, regizat de Arthur Penn în 1967, şi Thelma şi Louise, cu Susan Sarandon şi Geena Davis, în regia lui Ridley Scott (1991). Dacă n-ar fi o afirmaţie prea reducţionistă, aş putea spune că sînt filmele mele preferate din istoria cinematografului. Probabil pentru că ambele sînt instanţe ale revoltei, în mare parte inocente, duse la extrem şi devenite mod de viaţă. Atitudinea de rebeliune faţă de sistemul care te copleşeşte, cu toată tenta ei veşnic adolescentină, este una pe care o voi privi întotdeauna ca pe un posibil model existenţial. Cu atît mai mult atunci cînd aceasta este redată într-un pattern cinematografic coerent, atît prin structură, cît şi prin mijloacele de expresie folosite. Regizorii celor două filme sînt, ambii, nume de referinţă în istoria cinematografului. Cu Bonnie şi Clyde, Arthur Penn a dat tonul contraculturii, al noii epoci hollywoodiene care a încălcat tabuurile de pînă atunci. Ridley Scott a regizat, printre altele, celebrele şi premiatel