Bine că bunica e moartă. E a doua oară cînd spun această frază; prima oară am spus-o cînd am văzut că printre casele dărîmate de Ceauşescu a fost şi casa bunicii, casa în care l-a născut pe tata. Avea o singură fiică bunica, o fiică născută după trei băieţi, şi se spunea, în Bucureştiul acelei vremi, că este o a doua Iulia Hasdeu. Era prima pe şcoală şi, în plus, un copil frumos şi bun. A terminat la 21 de ani trei universităţi (Litere, Filozofie şi Academia comercială, urmate în paralel), cu magna cum laude. Dar atunci, Silvia Aberfeld a început sa tuşească şi, în cîteva luni, a murit bolnavă de o formă rapidă de tuberculoză. Bunica mi-a povestit că au fost sute de oameni la înmormîntarea ei. I-a făcut singurei ei fiice o piatră funerară din marmoră albă, cu fotografia Silviei şi un trandafir sculptat. Alături, a păstrat două locuri: pentru bunic şi pentru dînsa. Pînă a murit – în 1952 –, nu s-a îmbrăcat decît în negru şi întotdeauna îmi povestea durerea ei. Al doilea nume al meu e dat după Silvia şi am crescut cu legenda acestei minunate fiinţe umane. Am vizitat cimitirul Giurgiului ultima oară în urmă cu o lună şi m-am mirat cît de bine s-a prezervat monumentul funerar din 1931 şi pînă azi. Era ca şi cum abia ieri fusese ridicat, ca şi cum nu au trecut peste el atîtea veri şi ploi şi ninsori şi schimbarea feţei pămîntului. Silvia, în poza sa de pe mormînt, arată extraordinar de vie, de reală. Vă voi trimite poza, căci am fotografiat mormintele. Ieri, cînd am auzit vestea vandalizării cimitirului, m-am îngrozit. Numai să nu fi distrus mormîntul Silviei, numai asta nu! Şi fiind duminică, nu puteam telefona, căci nu aveam la cine să mă interesez. Luni dimineaţa, am telefonat administratorului cimitirului şi l-am întrebat, i-am spus grupul şi rîndul mormîntului, a căutat, probabil prin nişte hîrtii, şi a găsit mormîntul însemnat acolo. Devastat, culcat la pămî