Mai întâi, scena. Un trotuar acoperit de frunze, lângă Ministerul Culturii.

Mă plimb agale, sedus de culorile toamnei, dar hipnoza cromatică se termină brusc. Văd cum se apropie de mine patru bărbaţi în costum, care par ieşiţi de la ceea ce se chema pe vremuri „o consfătuire cu cadrele“. Cei de pe margini avansează precaut, ca nu cumva s-o ia înaintea şefului, un ins roşu în obraji, precedat de o burtă falstaffiană. Cât despre şef, el vorbeşte la un telefon mobil pe care i-l ţine la ureche un slujbaş pirpiriu, atent atât la sincronizarea paşilor cu cei ai superiorului ierarhic, cât şi la confortul auricular al acestuia. Imaginea e reală şi totodată neverosimilă. Ai impresia că vezi o secvenţă decupată dintr-un film de Daneliuc. Întregul pastel autumnal se destramă în faţa acestui grup statuar în mişcare. Absorb scena cu un amestec de fascinaţie, buimăceală şi incredulitate.

Cvartetul se apropie de mine şi-l aud pe lider dând un ordin lătrat: „Ai grijă cu protocolu’, bă, să iasă uns“. Lângă el, asistentul care-i ţine telefonul la ureche înfloreşte într-un surâs onctuos, de idolatru hăituit de viziuni. Corpul i se înfioară în preajma unui asemenea simbol al autorităţii. Cuvintele şefului au asupra lui efectul galvanizant pe care-l avea „vocea Condorului“ asupra soldaţilor japonezi în război. Micul slujbaş se bălăceşte în iazul slugărniciei şi oferă publicului întâmplător un recital de genuflexiuni. Am în faţă, e limpede, un virtuoz al reflexului subaltern, un atlet al slujului, un gimnast capabil de toate acrobaţiile în care elementul de sprijin e genunchiul. Flancaţi de extremele cvartetului, grăsanul şi pirpiriul merg mai departe, uniţi de telefonul mobil. Deplasarea are o doză bună de nefiresc, căci micuţul trebuie să ţină dreapta uşor ridicată, spre a ajunge cu instrumentul la pavilionul stâng al şefului.

Îmi desprind cu greu