In anul 2005, la Ierusalim, Leon Volovici m-a prezentat faimosului romancier israelian Aaron Appelfeld (originar din Bucovina) ca "un critic literar România". Scriitorul m-a măsurat din cap până în picioare preţ de câteva secunde, după care a rostit dubitativ, cu o faţă aproape tristă: "Nu, nu aveţi cum să fiţi critic literar. Spuneţi-mi că nu sunteţi critic literar". Cum nici eu nu am o părere grozavă despre mine, mă pregăteam să-i spun că într-adevăr, nu sunt critic literar, mai degrabă un fel de gazetar care îşi mai dă cu părerea despre cărţi. N-am apucat însă să mai spun nimic pentru că prietenul meu Leon mi-a sărit în ajutor spunându-i că ba da, sunt critic literar care am făcut, am dres, am scris... Aaron Appelfeld m-a cântărit din nou din priviri cu o mină neîncrezătoare, după care i-a şoptit prietenului meu: "Imposibil să fie critic, uite ce figură de om cumsecade are". Apoi, s-a întors spre mine, mi-a spus cu voce tare, "domnule, arăţi ca un om de treabă ("kind man"), cum poţi să fii critic literar?" şi a izbucnit în râs.

Gluma prozatorului israelian mi-a revenit obsedant în minte la sfârşitul lecturii excelentei cărţi a lui Gabriel Dimisianu Oameni şi cărţi. După criteriul lui Aaron Appelfeld, nici Gabriel Dimisianu nu ar avea vreo calitate care să justifice un eventual statut de critic literar. Om de o civilitate impecabilă, niciodată dispus să-şi facă publice resentimentele, generos şi diplomat cu cei din jur, Gabriel Dimisianu nu are nimic din criticul sperietoare, a cărui intrare în arenă declanşează panica între scriitori. Aceasta nu înseamnă însă că analiza sa nu ar fi obiectivă sau că ar face concesii lipsei de valoare. Dimpotrivă. Adept al principiului enunţat de Mihail Kogălniceanu în programul revistei "Dacia literară", Gabriel Dimisianu are mereu în vedere cartea, realitatea textului, nu persoana autorului. Iar la nivelul cărţii, găs