Marinică Pravăţ pricepu că-l confundau cu altcineva. Un altul în locul lui, Gigi Carabă, de exemplu, care-i înşela pe toţi la popice, ar fi profitat de asta, obţinând, poate, nu numai să plece, dar şi nişte ţigări scumpe.

I-ar fi făcut, poate, să ia poziţie de drepţi. Lui însă nu-i ardea de aşa ceva. Pierduse trenul. Se şi gândea cu groază că n-avea unde să stea în Bucureşti. Băiatul n-avea telefon în garsoniera sa din Ferentari. Putea să-i bată în uşă toată noaptea. Ăla nu s-ar fi trezit nici dacă ar fi dat în ea cu tancul. Sforăia atât de tare încât, la început, când se mutase în bloc, vecinii îi reproşară că lasă deschis televizorul toată noaptea, pus pe bulgari, şi ei nu puteau închide un ochi de huruitul maşinilor de şerifi din filmele americane şi de împuşcăturile care-i ciuruiau pe bandiţi. Socotise c-o să fie acasă dis-de-dimineaţă. Trebuia să dea de mâncare la vacă, să rânească la porc, să repare gardul dinspre grădină. O sumedenie de treburi. Ar fi ajuns la Floreşti pe la miezul nopţii. S-ar fi dus la autogară, unde ar fi aşteptat până la şase, când pleca autobuzul de Vidra. Acum însă trebuia să stea aici. Şi nici măcar nu ştia cât or să-l ţină ăştia. Uşa se deschise şi-n încăpere intră primul anchetator. Pe faţa lui se citea lipsa de griji. Nu avea de făcut nimic. Trebuia să stea lângă Marinică Pravăţ până la noi ordine. Ştia însă ce avea să se întâmple.

Afară, în oraş, era jale mare. Însuşi şeful cel mare se dusese în Centru, unde se striga: Jos Ceauşescu! Pe culoare, prin toate birourile bântuia o înfrigurare uriaşă, bine ascunsă însă sub gesturile normale. Se petrecea ceva grozav, înfricoşător, de care toată lumea îşi dădea seama. Gărzile sporiseră. În holul mare, de la Parter, de obicei normal, fără nimic deosebit, apăruseră luptători USLA. Pe acoperişuri, în spatele hornurilor, se ghiceau mitraliere. Aşa că avea toate şansele să ste