Nu a trecut mult de când o ştire, cât o concluzie, s-a strecurat neobservată, ca un sandvici exotic, între două violuri.

Pe scurt: un român de la ţară, cu leafă de cinci milioane de lei vechi, şi-a luat „pe credit“ un superb televizor color, cu diagonală mare, în valoare de douăzeci de milioane de lei, tot vechi. Deşi nu „girase“ decât cu buletinul, de frică să nu-i ia banca (sau alt „monstru“ al societăţii de consum) casa, omul a preferat să se spânzure. Din păcate, nu se ştie ce s-a întâmplat mai departe nici cu televizorul, nici cu nevasta şi copiii minori rămaşi singuri. Ştirile se termină de obicei exact acolo de unde încep să devină importante. Înainte de „şi ce-a urmat?“. În drama aceasta consumată tăcut într-un sat oarecare se rezumă tot delirul consumismului pe bani din viitor.

Urmează amănuntul ignorat şi decisiv: cine plăteşte? România încheie o guvernare liberală care a raportat o creştere economică aproape galopantă. Şi ce dacă? Cu ce ne-am ales, în afară de un televizor cu diagonala mai mare, pe care urmează să-l achităm nu-se-ştie-cum? Unde e infrastructura rutieră? Unde e economia reală a acestei ţări?

Răspunsul e simplu, vine de departe şi nu ajunge la nicio destinaţie: acestea nu există. Ce produce România?

Ca şi în Rusia, al cărei gaz a fost exploatat în interes privat de o mână de privilegiaţi cu veleităţi de tâlhari, societatea românească nu se alege cu nimic după patru ani de „creştere economică susţinută“.

Nu s-au construit săli de spectacole, dar s-au defrişat păduri într-o tragedie colectivă jucată de actori demenţi, funcţionari corupţi şi o „elită“ nouă, snoabă şi imorală.

50% din ţara asta nu are canalizare. Ţăranii României s-au refugiat pe schelele Spaniei (acum s-au prăbuşit şi acestea) şi au trimis banii „acasă“, un „acasă“ tot mai vag. Ei ar susţine dezvoltar