Mă bucur că m-am întors, după aproape 20 de ani, în România şi sper ca, în urma dialogului nostru de trei zile, să înţelegem că psihanaliza este un dialog – astăzi, între mine şi dumneavoastră, la Cotroceni, între noi şi participanţii la colocviu – despre iubire, despre ură, despre speranţă. Am ales această temă („Provocările psihanalizei în secolul XXI. A gîndi ura şi violenţa“ – n.red.), pentru că este una foarte contemporană şi m-am gîndit că, în urma acestui colocviu, poate că o să considerăm cu toţii că ura este, probabil, la fel de importantă ca şi dragostea, că o să ne fie mai puţin frică de ură şi poate că o să avem mai puţin nevoie să ne facem rău sau să le facem rău celorlalţi.

Tema mi se pare de mare actualitate, mai ales că aflăm tot mai des despre sinucideri în rîndul tinerilor, în rîndul elevilor, al studenţilor, aflăm despre cazuri de agresiune, dar însuşi discursul prin care aflăm despre aceste lucruri este agresiv...

Chiar în prima zi a colocviului, prof. François Ladame, poate cel mai cunoscut specialist din Europa în tratamentul şi în psihoterapia adolescentină, va vorbi despre ură şi despre sinucidere la adolescenţi. Cred că în Bucureşti se întîmplă ca la Paris sau ca la Londra sau ca peste tot... Noua generaţie este una care are foarte multe de înţeles despre lume. Ei şi-au pierdut toate valorile şi toate reperele, trebuie să-şi construiască alte valori şi alte repere şi, pentru ei, a-şi face rău la ora actuală înseamnă „eu exist“. Bineînţeles, ne putem întreba cu toţii ce s-a întîmplat în atîtea secole de civilizaţie şi de cultură ca aceşti tineri să ajungă să nu mai spună „exist, deci gîndesc“ sau „gîndesc, deci exist“, ci „îmi fac rău, deci exist“. Noi sperăm ca, atît în atelierele colocviului – sînt cel puţin 10 ateliere care vor aborda această temă a agresivităţii şi, mai ales, a urii de sine la adolescenţi –, cît şi în