Recent, a fost salvată de la demolare casa din Queens, în care John Coltrane şi-a petrecut ultimii ani de viaţă. Aici au fost concepute cîteva albume ce au schimbat mersul istoriei jazzului, printre care şi celebrul A love supreme. Cîţiva entuziaşti s-au luptat cu cel care cumpărase terenul (în mod ironic, în engleza americană antreprenorul se numeşte developer, adică dezvoltator) şi, în cele din urmă, au avut cîştig de cauză. Modesta căsuţă a fost inclusă în patrimoniul cultural al oraşului New York şi a devenit loc de pelerinaj pentru iubitorii jazzului din întreaga lume. În plus, aici va funcţiona şi un centru de creativitate muzicală destinat copiilor din suburbiile metropolei. Mă gîndesc cu nostalgie la faptul că, pe teritoriul României, s-au născut trei personalităţi definitorii pentru muzica secolului al XX-lea: Béla Bartók, Iannis Xenakis şi Georgy Ligeti. Oare cum or arăta, dacă (mai) există, casele lor memoriale din Sînicolaul Mare, Brăila şi Tîrnăveni? Dar de ce să mergem atît de departe? Cine mai ştie, de pildă, unde se află, în Bucureşti, casa în care s-a născut unul dintre cei mai importanţi pianişti din istoria acestui instrument – Dinu Lipatti? În mod fericit, ea a scăpat planului ceauşist de demolare a bulevardului Lascăr Catargiu şi se găseşte la numai cîteva sute de metri depărtare de muzeul Enescu. E îndeobşte cunoscută relaţia muzicală dintre cei doi mari artişti, influenţa pe care Enescu a avut-o asupra tînărului Lipatti, colaborările lor discografice. Mă întreb, ar fi aşa de greu să se conceapă un circuit turistic, uşor de străbătut pe jos, între actualul muzeu Enescu, de pe Calea Victoriei, şi casa familiei Lipatti, care e, de altfel, o mică bijuterie arhitectonică? Şi pentru că am vorbit despre imobile cu trecut cultural, trebuie să semnalez un fapt care la început m-a întristat, apoi m-a indignat şi, în cele din urmă, a sfîrşit prin