“Steaua a fost mai bună decît în tur, mai dezinvoltă”. Dacă o spune Juninho, culmea naturaleţii cu balonul la picior, înseamnă că aşa este. Dezinvoltura asta reprezintă mare lucru. E suficient să ne amintim de crisparea steliştilor în faţa lyonezilor, acum doi ani.
La Ogăraru, de pildă, dezinvoltura se explică în trei mişcări simple: a jucat la Steaua, a jucat în campionatul olandez, a revenit la Steaua ca să joace în Ligă. S-a obişnuit să ţintească sus! Să respire paietele din aerul marilor stadioane! De asta n-a gîfîit şi nu şi-a negociat efortul pe Stade Gerland.
Unii dintre coechipierii lui nu păreau deloc siguri că locul lor e acolo, în mijlocul nebuniei. Şi că n-au altceva mai bun de făcut în viaţă decît să-l blocheze pe Cris. La Ogăraru, în schimb, nici urmă de îndoială! Asta şi-a dorit, asta face!
Toate discuţiile despre neputinţă, lipsă de valoare, ghinion se pot rezuma la una singură: fotbalul nostru are o problemă de voinţă. La toate nivelurile. Nu ştie ce şi cum să vrea! Pentru că românul s-a născut antrenor, dar, dintr-o regretabilă eroare istorică, a ajuns patron de club sau impresar. Noroc că unii s-au născut fotbalişti şi, ca să vezi coincidenţă!, chiar asta au ajuns.
Timpul judecăţilor la grămadă a trecut! Ar fi cazul ca fotbalul nostru să renunţe la colectivisme. Să revină la bază, la oameni şi fapte. Şi să ia aminte că, dacă n-ar exista cîte un Ogăraru, cu dezinvoltura şi priorităţile lui ciudate (Liga, Liga şi, în fine, Liga), echipele româneşti ar arăta la fel de fotogenice ca în scena zidului speriat de brazilianul cu cap de faun.
“Steaua a fost mai bună decît în tur, mai dezinvoltă”. Dacă o spune Juninho, culmea naturaleţii cu balonul la picior, înseamnă că aşa este. Dezinvoltura asta reprezintă mare lucru. E suficient să ne amintim de crisparea steliştilor în faţa lyonezilor, acum doi ani.
La Ogăraru, de pild