Psihanaliza comunismului, iată un subiect de două ori tentant! O dată pentru psihanaliştii străini din ţări de tradiţie psihanalitică, foarte interesaţi de analiza traumelor istoriei recente a ţărilor est-europene. Ei şi-au manifestat curiozitatea şi disponibilitatea în această direcţie încă de mulţi ani, în cadrul întîlnirilor profesionale cu psihanaliştii români. Un subiect interesant şi pentru românii înşişi, deşi sînt, în general, prea grăbiţi să refuleze „util“ şi „oportun“ („timpul ne presează“, „ţara arde şi noi ne ocupăm de suflet!“, proiecţii: „de vină sînt ceilalţi“ etc.) tot ceea ce ar putea aduce insight-uri cu adevărat utile şi oportune, spre mîntuirea unei tranziţii marcate sisific şi simptomatic de compulsie la repetiţie şi de un comunism rezidual. Prizonieri eterni ai începuturilor şi ai descălecărilor „Psihanaliza comunismului“ este şi o sintagmă prea largă – şi cu ce scop, oare, ne-am putea întreba în căutarea rezistenţelor inconştiente, dacă nu tocmai cel de a refula, paradoxal, tocmai în această formă de întîmpinare, însăşi tema? Discutăm, de două decenii, la nivelul generalităţilor care amînă nelimitat interpretarea concretă, particulară şi rămînem prizonierii eterni ai începuturilor şi ai descălecărilor: ce este psihanaliza, are vreun sens, nu cumva e depăşită (iată-ne deci absolviţi de inconştient!) şi, în fine, apare, din cînd în cînd, la lumină, şi acest obiect de studiu, puţin cam prea generos, în faldurile căruia am putea pierde foarte uşor esenţialul: psihanaliza comunismului. Ceea ce pot spune, în acest moment, este că, depăşind eventualele oscilaţii şi contradicţii, la Colocviul Internaţional de Psihanaliză de la Cotroceni, interesul provocat de temă a fost unul real; mai mult: „la vîrf“, scos la lumină. În plus, el s-a concretizat într-o participare numeroasă a publicului. În pofida rezistenţelor multiple faţă de reamintirea, ret