Manu priveşte drept înainte. Nu coboară niciodată ochii în pământ şi parcă te forţează şi pe tine să nu o faci. La 8 ani, Emanuela Grosu nu ştie să plece capul pentru nimic în lume. Ştie doar să accepte realitatea, să se lupte cu ea în fiecare zi. Fără picioare, cu demnitate.
La trei ani, părinţii au dus-o pe Manu la Spitalul Budimex. Au fost primii medici care şi-au pus parafa. Un diagnostic crunt pentru un suflet atât de mic. Deficit congenital de antitrombină, o boală rară a sângelui care afectează aproximativ 1 la 3.000-5.000 de oameni. În România era atunci primul caz de acest gen. Boala se manifestă violent: blocaj renal, convulsii repetate, semipareză pe partea dreaptă. Medicii de la Institutul de Hematologie, Fundeni, i-au prescris un tratament cu A.T.III (Antithrombin III), un medicament pe care cei din spital îl primiseră prin donaţii din Austria. Totul a decurs bine până când Manu a împlinit 4 ani. Atunci i-au căzut degetele de la picioare.
Picioare rotunjite cu bisturiul“Mami, fii puternică, nu fi bleagă, nu mai plânge, că o să trecem şi peste asta!”, spune de fiecare dată Manu după o criză. Anul trecut, la 7 ani, Manu s-a schimbat. A fost prima dată când a privit în pământ şi s-a întrebat ce se întâmplă, de ce nu mai are picioare. În urma unei crize puternice şi a lipsei unei doze de A.T.III care ar fi putut-o salva, Manuelei i-au fost amputate picioarele. “Mi-a scuipat jumătate de limbă în palmă”, îşi aminteşte cu lacrimi mama. Copilul a luptat şi a rezistat. După ce i s-au amputat picioarele, a mai făcut încă opt operaţii. Câte patru la fiecare picior. Pentru că oasele tăiate cresc asemenea celorlalte oase. Fapt pentru care trebuie mereu tăiate şi rotunjite, ca să nu străpungă muşchii şi pielea.
“36 de doze i-au trebuit anul trecut la toate intervenţiile chirurgicale la bonturi, când doctorul nu ştia cât să
