Andrei Şerban nu face doar „Regele Lear“, un spectacol-eveniment care a avut premiera în weekend.
El este Regele Lear, iar fiicele nerecunoscătoare ale bătrânului suveran din piesă, Goneril şi Regan, sunt, în cazul celui mai însemnat regizor român, „anumite părţi“ ale teatrului şi publicului de la noi. Teatrul românesc, fiindcă l-a alungat, în 1993, de la conducerea TNB, incapabil să înţeleagă şi să accepte un om aflat înaintea vremurilor sale. Desigur, nu ne referim la teatrul românesc în ansamblu, ci doar la gaiţele care, în perioada în care Ion Iliescu se erijase în postura de protector antedecembrist al artelor mincinoase, au dat buzna la Palat, pârându-l pe regizorul „Troienelor“ că dezbracă actriţele şi le tunde chilug. Erau marile noastre actriţe, omniprezente pe micile ecrane şi pe marile scene ale patriei. Artiste uriaşe, precum Draga Olteanu Matei, care socotea că Andrei Şerban, bun doar să care geanta lui Peter Brook, era nedemn când îl blama pe Ion Iliescu pe postul de televiziune.
Şi apoi, publicul. Evident, nu publicul iubitor de teatru. Ci acea parte care s-a ataşat de Thalia de pe vremea când se mergea la teatru cu toată întreprinderea, pentru o culturalizare optimă, rupându-şi palmele la piese „pe linie“ proletcultistă de Aleksei Arbuzov şi Vladimir Maiakovski. Erau ani în care „Ploşniţa“ făcea furori importând actori de la teatrul de revistă, anticipând vremuri şi mai şi, de data asta petrecute după 1989: glorioasele timpuri pe parcursul cărora scândura Teatrului Naţional Bucureşti a fost şlefuită de reputaţia iluştrilor Dinu Săraru şi Fănuş Neagu. Iar publicul ce făcea? Asigura casa închisă unor „crime pentru pământ“. Insensibil la dreptul elementar de a nu aplauda ceva ce nu îţi place, ovaţiona ca în vremurile apuse şi striga bis la reprezentaţii uşurele, cu rolişoare pe măsură.
Nu pentru a corecta aceste morav
