Omenirea, din cele mai vechi timpuri, a avut credinţa existenţei spiritului şi supravieţuirii lui după ce părăseşte corpul fizic. Din această cauză, despărţirea de cei care părăseau această lume materială era şi este şi astăzi însoţită de unele ritualuri specifice religiei fiecărei civilizaţii.
Egipteni, babilonieni, persani, chinezi
Egiptenii antici considerau că omul este compus din corpul material, sufletul invizibil, imaterial şi aşa-numitul Ka, un fel de fantomă vizibilă care are forma omului, dar este nepalpabilă. Acest Ka îl însoţeşte pe om întreaga viaţă, iar după moartea acestuia supravieţuieşte, fiind interesat în continuare de trupul şi sufletul său. Din această cauză mormintele egiptene aveau aspectul unor adevărate locuinţe amenajate cu cele necesare vieţii, în care depuneau corpul conservat prin îmbălsămare pentru a rămâne indestructibil. Dacă mumia s-ar fi distrus, în cel mai rău caz, s-ar fi depus în mormânt o statuie a mortului executată din piatră, lemn sau teracotă, ce-ar fi reprezentat o garanţie că viaţa celui decedat va continua. Mumia era pregătită cu grijă, pentru ca sufletul să poată reintra în ea. Pregătirea ei începe cu extragerea creierului şi a viscerelor, care erau impregnate cu parfumuri şi păstrate în patru urne (pentru ficat, intestine, plămâni şi inimă). În locul inimii se punea un scarabeu (ce simboliza reînnoirea) din argilă sau piatră dură, ce avea pe el gravată o formulă magică. Aceasta l-ar fi ajutat pe cel decedat în faţa tribunalului instituit de zeul Osiris. Corpul era acoperit cu răşini şi arome (smirnă, tămâie, scorţişoară) şi era ţinut 70 de zile într-o soluţie de carbonat de sodium, ca apoi să fie înfăşurat în mai multe fâşii de pânză de in îmbibate în clei aromat. Mumia se introducea într-un sicriu din lemn cu forma trupului, pictat la exterior cu portretul defunctului. Lângă sicriu se aşez