Ce înseamnă teatru? Ce înseamnă „naţional“ în artele spectacolului şi care e spaţiul de importanţă ce trebuie acordat „naţionalităţii“ unui festival de teatru? În jurul acestor definiţii terminologice s-au coagulat, la Festivalul Naţional de Teatru, principalele teme ale crizei de creaţie şi de receptare prin care trece acum scena românească. În explorarea pluralităţii ontologice şi taxonomice a teatrului de azi s-a constituit întreaga secţiune internaţională a FNT – cu cele şapte spectacole ale ei: două producţii ruseşti ale unui clasic, Kama Ginkas, lituanian de origine (Călugărul negru, după Cehov, şi Un poem ridicol, după faimosul monolog al Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov), Purificarea lui Constance Brown, a experimentaliştilor britanici de la Stan’s Café, „şlagărul“ fără cuvinte al letonului Alvis Hermanis, Sunetul tăcerii. Concertul lui Simon şi Garfunkel care n-a avut loc niciodată la Riga în 1968, Karl Marx. Das Kapital, mostra de „teatru al experţilor“ realizată de Rimini Protokoll, minimalista creaţie cu miză social-critică a francezului Joël Pommerat, Cet enfant/Copilul acesta, şi Furtuna încărcată de energia şi eleganţa simplităţii, semnată de Lev Ehrenburg la Teatrul Puşkin din Magnitogorsk (Rusia). Niciodată pînă acum n-a fost astfel pusă la încercare forţa de transfigurare a conceptului de teatru şi multiplicitatea feţelor lui (a se nota că, dacă traducerea Teatrului postdramatic al lui Hans-Thiess Lehmann n-a putut fi încheiată la timp, autorul ei a fost prezent la Bucureşti şi a susţinut o conferinţă despre schimbările de formă şi statut în artele spectacolului din zilele noastre), într-un spaţiu cultural încă foarte ataşat de un anume (de multe ori, unic) mod de folosire a unui cuvînt. A fi naţional teatral Cuvîntul în cauză e „teatru“: pentru la fel de mulţi actori şi regizori ca şi critici, teatrul înseamnă cutia neagră în care act