Rapid e primul club românesc atins de criză, dar crahul giuleştean nu are legătură cu piesele de domino rostogolite din Wall Street spre pieţele financiare internaţionale.
La Rapid e criză deoarece patronatul transformă clubul de fotbal într-unul de tenis de masă, iar clocotitoarea pasiune giuleşteană a ajuns o mingiuţă de ping-pong retezată de efectul paletelor ţinute de Copos şi Taher. Dacă adăugaţi egalul de duminică seară cu Steaua, echivalent cu un eşec pentru oricine simte ceva vişiniu, o zi de marţi în care conducerea a compromis altminteri respectabila instituţie a demisiei, şi una de miercuri, în care Jandarmeria a stabilit la 80.000 de lei decontul „bannerelor XXX“ din Giuleşti - aveţi un tablou sumbru.
Unde mai e farmecul vieţii? De pildă, la Sala Polivalentă, într-o friguroasă seară de noiembrie. Alături de un coleg - devenit instantaneu şi prieten în urmă cu 15 ani, când ne-am înrolat la „Evenimentul zilei“ -, am îngroşat rândurile cvadragenarilor dornici să-l vadă live pe Jean Michel Jarre. Asemeni nouă, un tip care, observaţia îi aparţine amicului Alin Paicu, aducea izbitor cu portughezul Jose Peseiro. Dar personajul vorbea româneşte, după cum am putut constata trăgând cu urechea - o tehnică jurnalistică neperisabilă nici măcar în epoca hologramelor şi blogurilor. Pe parcursul concertului, l-am uitat pe cel ce părea sosia antrenorului rapidist, meritul fiind al sexagenarului Jarre, care a fermecat o sală întreagă transportând-o în perioada „vintage“ a muzicii electronice, graţie unui „Oxygene“ degajat din sintetizatoare, melotroane şi dulăpioare cu bobine.
La plecare, în staţia Tineretului, am dat nas în nas cu „sosia“. Era chiar el, antrenorul în carne şi oase, poate un pic mai mic decât îl ştiam (aţi observat că toţi par înalţi la televizor?). Însoţit de nevastă şi de antrenorul secund, Peseiro s-a arătat încânta
