Iar, adunate in manunchi, toate, sunt nu grave, ci deosebit de grave. Adica, solemne. Acoperite de o panza diafana de cinstire blanda.

Horea Cucerzan a avut acest privilegiu, de a se ivi intr-un "centru", unde, prin pozitia geostrategica a mintii, aflata in deplina libertate, a avut clipa de gratie sa aseze femeia la baza reliefului. Astfel ca si acum, la 70 de ani, artistul nu inceteaza de a clama dreptul de primogenitura a unei constructii antropotopice originale. Asa incat se declara cu mandrie a fi singurul parinte al femeii-colina. Cea dintai si cea mai frumoasa dintre zamislirile sale.

Recurenta sanatoasa a acestei teme, femeia prin al carei trup pictorul strabate cu privirea spatiul originar imaginat intr-o deliberata confuzie, este, in fond, o declaratie de iubire a unui artist, cu nimic mai neincapatoare decat geo-simbolistica senina cu care a fost inclusa asezarea Blaj in spiritul neamului romanesc. Se ghicesc in nenumaratele ipostaze ale acestui proiect al sau, ce se circumscriu, toate, aceleiasi iubiri respectuoase pentru origine, o dulceata a vazduhului, un fior al nostalgiei inceputului, o lumina de var, alba, ce deifica intreg peisajul, o cumintenie a formelor si o sacralitate a intelesului profund asupra vietii, pe care, in mod sigur, numai oamenii acelor locuri le percep. Aproape fara sa stie, intrucat ele fac parte din fiinta lor. Consubstantialitate de zi cu zi.

Horea Cucerzan nu isi ia trecutul personal, il pliaza frumos si il asaza apoi in arhiva sentimentala, spre a recurge, cand si cand, la pildele lui. Nu! Ci el face ceea ce stie sa faca mai bine artistul, il retraieste. Fiecare pensulatie de pasta, fiecare linie, fiecare pata de lumina sunt puse sa traga la jugul memoriei. De aici, rezulta o lume fabuloasa prin echilibrul dintre gratie si profunzime, recreata sub obladuirea unei cromatici solare, de o incandescenta imateri