Aceste arme au schimbat, de-a lungul secolelor, strategiile de război şi metodele de luptă ale infanteriştilor. Puştile, asemenea pistoalelor, au fost îmbunătăţite permanent, atât din punctul de vedere al aspectului, cât şi al mecanismelor de aprindere.

În Europa, povestea acestei arme de foc portativă şi individuală cu patul de lemn şi ţeavă lungă începe la jumătatea secolului al XIV-lea, când se folosea un fel de "tun de mână", care funcţiona pe baza prafului de puşcă. Trăgătorul care utiliza această armă nu putea însă să utilizeze ambele mâini pentru a fixa traiectoria glonţului, deoarece praful de puşcă trebuia aprins cu ajutorul cărbunilor aflaţi, alături, pe o tigăiţă.

Primul mecanism reprezentativ pentru istoria puştilor a fost cel cu fitil, deoarece a eliminat impedimentul manevrării armei. Puştile confecţionate pe baza acestui mecanism, apărute la jumătatea secolului al XV-lea, aveau avantajul de a oferi trăgătorului posibilitatea de a-şi concentra privirea asupra ţintei, fără să fie distras de aprinderea prafului de puşcă.

Puştile europene cu fitil foloseau un sistem simplu, format, la capătul pârghiei de metal denumită serpentină, dintr-un cârlig căruia îi era ataşat un fir de bumbac răsucit aprins. În urma acţionării unui al doilea cârlig, serpentina determina coborârea fitilului în locaşul prafului de puşcă. Un tip de astfel de puşcă este archebuza, utilizată între secolul al XV-lea şi al XVII-lea. Aceasta a fost îmbunătăţită în secolul al XVI-lea prin adaptarea mecanismului de aprindere cu rotiţă, transformându-se astfel în prima armă cu aprindere proprie. Modelul de aprindere cu rotiţă poate fi comparat cu cel al brichetelor din zilele noastre, deşi mecanismul în sine era mai complex. Archebuzele aveau, în general, un suport de metal la gura ţevii, pentru ca arma să poată fi sprijinită în momentul tragerii,