Nea Mielu ia mătura şi împunge scurt, ca şi cum ar da cu o suliţă, neonul defect. Clămpănitul se curmă brusc. Un şuier cumplit îi ia locul. Toată lumea îşi duce mâinile la urechi. Nea Mielu surâde tainic.
Copiii din cartier au descoperit un nou joc: datul cu metrou’. Fac rost de bani cerşind de la călătorii care au coborât din garnitură şi au trecut deja de porţi. Doar de la ăştia cer, pentru că sunt mult mai dispuşi la durerea altora decât cei care se îndreaptă spre dispozitive, concentraţi doar asupra lor înşişi. Cum îi obţin, dau fuga înăuntru, ţipând şi îmbrâncindu-se veseli. Merg o staţie, două şi, la fel de neastâmpăraţi, se întorc. Tot cu metroul. După care o iau de la capăt.
*
Un neon din Sala mare a Instituţiei clipeşte ca şi cum ar fi nedumerit.
– Nea Titele!, strigă de jos, de la subsol, Maricica, femeia de serviciu, care ţine locul garderobierei, plecată la examenul de treaptă, dă-i un sunet lui nea Mielu, să vină să repare neonul. Nea Titel, portarul, moţăie în cuşca lui de la intrarea în clădire. S-a întrecut azi-noapte cu băutura şi îl încearcă acum o cumplită durere de cap. Cu o figură deznădăjduită întinde mâna spre telefon. Receptorul e prins cu scotch, ca să nu i se desfacă fălcile şi să cadă din ele sârmele şi sârmuliţele. Cum scotch-ul e galben, telefonul de culoare neagră pare un ins rănit la cap şi oblojit în pripă.
– Alo, nea Mielu, vino până sus, că s-a stricat neonul!
Nea Titel pune receptorul în furcă şi se întoarce la moţăiala dinainte. Mii de ace i se înfig în ceafă, în tâmple. Când strânge ochii, care-l dor, o pată tulbure îi joacă înainte.
Nea Mielu apare peste vreo jumătate de oră. Urcă scările tacticos. Âsta e felul de a fi al lui nea Mielu, mecanicul. Nu se grăbeşte niciodată. Funcţionarii sunt deja foc şi pară. O grămadă de cetăţeni care aşteaptă în sală s-au