În vara anului 2007 a apărut primul semn. Logoul realizat pentru Olimpiada de vară de la Londra din 2012 a făcut victime printre bolnavii de epilepsie fotosenzitivă.
Un clip publicitar cu animaţie foarte rapidă şi colorată le-a declanşat crize unui număr de opt epileptici. Era o peliculă de doar două minute, cu câteva secunde ca în filmele din viitor, în care logoul parcă prindea viaţă, transformându-se în sportivi în mişcare. Specialiştii în epilepsia fotosenzitivă s-au reunit şi au ajuns la concluzia că aceste imagini au declanşat crizele. Compania care crease logoul, „Wolff Olins“, a suferit puţin. În Anglia există o agenţie de protecţie a consumatorului cu privire la intensitatea stimulilor vizuali care pot fi folosiţi în materiale difuzate la televizor sau pe internet. Logoul, o reprezentare stilizată a anului 2012, n-a fost primit cu entuziasm. Zeci de mii de persoane au semnat o petiţie în care-l ocărau, numindu-l „pueril“ şi o „ruşine pentru Londra“. O „ruşine“ care costase totuşi 400.000 de lire sterline. Prea mult pentru a fi desfiinţat.
Apoi a venit toamna, a plouat mult, britanic, cerul Londrei a căpătat acel cenuşiu uşor poetic, şi lumea a uitat. Peste încă un an, Beijingul transforma Jocurile Olimpice într-o provocare ca în „Războiul Stelelor“. Modelul asiatic (stadioane măreţe, clădite de voluntari, ridicate de muncitori care cântă cântece despre muncă şi patrie) e imposibil de imitat în Anglia, oricât s-ar declara Gordon Brown admirator al „democraţiei locale chineze“.
S-a făcut iar toamnă, a început întâi criza financiară, apoi cea economică, şi lumea şi-a amintit. Cheltuieli enorme, cine „de lucru“ de mii de lire sterline, taxe speciale pentru Olimpiadă care scot pensionarii din minţi. „Nu le vrem!“, au început să mormăie supuşii Majestăţii Sale, Regina Elisabeta a II-a.
Într-o lume occidentală baza
