Lacrimi, chipuri împietrite, guri care nu mai pot să scoată nici măcar un sunet şi un oraş înmărmurit de durere. E Petrila şi oamenii ei, e o sâmbătă câinoasă dintr-un noiembrie sumbru. Mina şi-a luat tributul: 12 vieţi, 12 destine frânte. 13 copii au rămas orfani.
Sâmbătă, 15 noiembrie 2008… Oraşul Petrila din Valea Jiului. E linişte, parcă prea multă linişte. Bărbaţii sunt plecaţi la muncă. E o zi nelucrătoare, ca şi duminicile. Bărbaţii merg, totuşi, în şut. Se plăteşte dublu, vin bani mai mulţi. În Petrila, viaţa e aspră şi locurile de muncă sunt puţine. Banii câştigaţi în plus înseamnă hrană pentru familie.
Imediat după ora 15:00, liniştea e spartă de o veste ce vine de la televizor: în mină a avut loc un accident. Vestea le dă fiori… La serviciu erau aproape 100 dintre ai lor. Imediat la poarta minei se strâng rudele. Aşteaptă şi speră. Nimeni nu le spune nimic. Se iau doar măsuri de securitate, dar nu în subteran, ci la suprafaţă. Paznicii nu mai fac faţă. Sunt aduşi poliţişti şi jandarmi. La televizor se anunţă veşti triste: în jurul orei 14:50, în subteran a avut loc un teribil accident. La mină e tăcere. Nimeni nu spune nimic. Minutele se scurg greu. O bucată de balustradă cedează sub greutatea mulţimii… "Vrem să ştim ce se întâmplă. De ce nu ne spune nimeni nimic? Cine a murit? Daţi-ne numele lor. Cumnatul meu e acolo", strigă o femeie. "Nu ne-au spus nimic. Dacă ne spuneau, mai eram aici? Poate eram deja la spital. Aici lucrăm, avem aici colegi, prieteni, rude, de două ore aşteptăm degeaba...", spune şi un ortac, care nu înţelege de ce nu sunt lăsaţi să intre pe poarta minei. "Hoţilor! Luaţi salarii de zeci de milioane pe cadavrele minerilor noştri", strigă un altul. Nici un oficial nu spune nimic. Sunetele sirenelor ambulanţelor taie aerul. Veşti contradictorii. Unii ortaci ies din mină. Se simte fiorul morţii… Răniţii sunt trans
