Cu foamea în gât şi crampoanele înfipte în nisipuri mişcătoare rapidiştii trec prin cea mai fastă perioadă din tur. Ceea ce se întâmplă de câteva luni la Rapid numai acolo se poate petrece. În abur. Lângă şină. Multă lume a strâmbat din nas ca în faţa unei metafore răsuflate atunci când persoane cu har – de la regretatul Radu Enescu la Dan Grigore – au vorbit despre spiritul Rapidului. Au cioplit alţii mai pricepuţi decât mine la acest concept care, în linii mari, ar fi un cocteil de gratuitate, umor, simţ al absurdului, paradox, instinct utopic, degajare, haz de necaz, dar mai ales o solidă bună-dispoziţie creată de iminenţa catastrofelor. Am prea puţin răgaz să vă dovedesc că nu bat câmpii. Ar mai rămâne doar să sper că mă veţi crede pe cuvânt, legitimat poate de vremurile când am avut onoarea de a fi fost angajatul cu carte de muncă al acestui club.

Aparenţele somează: Rapidul intră în faliment. Se sting luminile, uşile se închid, se taie liniile de fax şi telefon, hârtia de scris se raţionalizează. Rapidul devine obiect de inventar. Conducerea administrativă în frunte cu zeul Zotta se află în plin fuleu demisionar. Portarul Dani Coman a găsit, în fine, o portiţă şi gândeşte liber. Mizerabilii lui Hugo bântuie prin Grant. Jucătorii Rapidului se uită prin ferestrele de la Pro Rapid unde, odinioară, exista o cantină. Rapidul ar putea fi retrogradat în liga secundă. Clubul e dator vândut. O peluză a stadionului Giuleşti stă să se surpe. Nu lipseşte din acest decor terifiant George Copos. Nimeni nu ştie dacă mai e sau nu patronul clubului. Nici nu mai contează: hazul e nebun şi Giuleştiul e acasă la el în această atotcuprinzătoare iluzie a realităţii. Se pare că dl Copos achită totuşi nişte salarii restante – semn că anunţatul său divorţ de Rapid are clauze ascunse. Celălalt (cum să-i zic?) patron, Fathi Taher, afirmă că el şi nu dl Copos ar fi achitat s